Când Mariana, mama lui Radu, a anunțat că vine să stea o săptămână la noi, am fost sincer bucuroasă. Poate părea surprinzător, dar chiar îmi doream să-i ofer un sejur plăcut. Știam că poate fi uneori critică, dar era mama soțului meu, iar pentru mine, familia era importantă.
În dimineața aceea, înainte să plec la birou, m-am trezit mai devreme special pentru ea. Am scuturat pătura de pe patul din camera de oaspeți, am schimbat lenjeria cu una proaspăt călcată, am pus pe noptieră o lumânare parfumată și un bol cu bomboane mentolate. În baie, am aranjat prosoape albe, pufoase, și i-am lăsat o cremă de mâini cu ulei de migdale. M-am gândit că, la întoarcere, o voi găsi bucuroasă, poate chiar pregătind una dintre tocănițele ei faimoase.
Dar realitatea a fost alta.
Când am ajuns acasă, ceva era ciudat. Nu mirosea a mâncare, ci doar a parfum greu, ca într-un magazin de haine second-hand închis prea mult timp. Am mers spre dormitorul nostru – voiam doar să iau un pulover – și acolo… am înghețat.
Mariana era întinsă comod pe patul meu, în timp ce desfăcea bagaje cu un aer triumfător. În jurul ei, era un haos care părea orchestrat: hainele mele fuseseră aruncate pe podea, unele mototolite, altele azvârlite în coșuri. Pantofii mei erau îngrămădiți într-un colț, iar dulapul – al meu! – era deja ocupat cu rochii, eșarfe și paltoane ale ei, toate așezate impecabil.
— Oh, bine că ai venit, Anca! a spus ea zâmbind larg, ca și cum era gazda. Fii o drăguță și mută-ți lucrurile în camera de oaspeți. Nici nu mai am loc, am venit cu atâtea…
Am clipit de câteva ori, convinsă că visez. În acel moment a intrat Radu, cu încă un troller mare în brațe, ca un angajat la hotel.
— Ce e? m-a întrebat, ca și cum reacția mea era exagerată. Mama are nevoie de puțină liniște. O să stea doar o săptămână. Tu poți dormi în camera de oaspeți, iar eu o să mă mut în birou. Patul de acolo îmi face oricum rău la spate.
— Voi vorbiți serios? am întrebat eu, cu vocea tremurândă.
— Anca, te rog, nu face o tragedie. E doar o cameră, o săptămână, a spus el, dând din umeri.
Iar din spatele lui, vocea Marianei s-a auzit calmă, dar tăioasă:
— Sincer, draga mea, e minimum ce poți face. Familia are grijă de familie, nu?
Am simțit cum îmi fierbe sângele. Familia. Un cuvânt pe care îl invocau doar când eu trebuia să renunț la ceva. Și nici măcar nu fusesem întrebată. Dormitorul meu devenise, fără discuție, domeniul altei femei. Soacra mea.
Am tras aer în piept. Nu aveam de gând să țip, nici să dramatizez. Pentru că uneori, calmul lovește mai puternic decât furia.
— Bine, am zis liniștit. Mă duc în camera de oaspeți.
Dar acolo nu m-am dus ca să dorm. M-am dus să-mi fac o valiză.
Mi-am ales cele mai elegante haine, mi-am luat trusa de machiaj, câteva cărți și un costum de baie. Apoi, am lăsat pe noptieră un bilețel:
„Din moment ce aveți totul sub control, vă las să vă descurcați. Bucurați-vă de săptămâna voastră în doi. Eu mă voi întoarce când casa asta va simți din nou a mea. Mult succes!”
Și fără alte explicații, am plecat.
Am ajuns la un hotel de lux din oraș, unde m-au întâmpinat cu prosecco la rece, papuci moi și room service. Mi-am rezervat un masaj cu ulei cald, am comandat un desert pe care niciodată nu-l găteam acasă pentru că „Radu nu mănâncă dulce,” și m-am așezat în patul king-size, care nu mi-a fost luat cu forța.
Iar factura? A mers direct pe cardul lui Radu.
Uneori, nu trebuie să bați cu pumnul în masă ca să-ți revendici locul. E de ajuns să pleci – cu eleganță.
Morală:
Respectul nu se cere, se câștigă. Iar când cei dragi uită să-l ofere, uneori cel mai puternic răspuns este să pleci – nu în tăcere, ci cu capul sus și inima împăcată.