Alex tresări de la atingerea neașteptată. Când deschise ochii, văzu în fața lui o fată îmbrăcată într-o geacă groasă. Se uita îngrijorată la el.
— Bunicule, vă simțiți rău? — întrebă ea cu blândețe.
Alex încercă să se ridice, dar slăbiciunea îi cuprinsese corpul. Fata își scoase repede fularul și îl înfășură pe el.
— Mă cheamă Olga, — se prezentă ea. — Locuiesc aici, aproape. Trebuie să vă încălziți urgent!
Ea îl ajută să se ridice și, în ciuda protestelor lui, îl conduse spre o cafenea mică din parc. Acolo comandă ceai fierbinte și plăcinte.
— Mulțumesc, — spuse Alex abia auzit, cuprinzând ceașca caldă cu mâinile. — Ești foarte bună.
Olga îl privi atent.
— Aveți unde să mergeți?
Alex oftă adânc. Nu voia să spună adevărul, dar în ochii fetei era atâta compasiune sinceră, încât hotărî să-i povestească totul.
Când termină, Olga clătină din cap:
— Nu e drept… Aveți prieteni, rude care v-ar putea ajuta?
Alex dădu din cap negativ.
— Mai am câțiva prieteni vechi, dar nu vreau să fiu o povară pentru nimeni.
Olga se gândi puțin, apoi zâmbi.
— Am o idee!
Scoase telefonul și sună pe cineva. După cincisprezece minute, în cafenea intră un bărbat înalt, îmbrăcat în haine de lucru.
— Unchiule Radu, el e Alex. Are nevoie de ajutor, — spuse Olga. — Nu ziceai că ai nevoie de un paznic la atelier?
Nikolai îi întinse mâna lui Alex și i-o strânse puternic.
— Dacă accepți, avem o cameră mică la atelier, călduroasă. Munca nu e grea — doar să ai grijă de ordine.
Alex simți un nod în gât. Nu se așteptase la atâta bunătate.
— Mulțumesc… Nici nu știu cum să vă răsplătesc.
— Doar acceptă, — zâmbi Olga. — Noi nu lăsăm oamenii buni la greu.
Așa și-a găsit Alex un nou cămin. O cameră mică, dar confortabilă, deveni salvarea lui. Nikolai era un om bun, iar Olga îl vizita des, aducându-i bunătăți.
Au trecut câteva luni. Alex se obișnuise la atelier, ajuta cu treburi mărunte. Simțea din nou că are un rost în viață.
Într-o zi, Olga veni la el cu un zâmbet larg.
— Am o veste! Se deschide un centru pentru vârstnici, unde pot lucra, socializa și chiar învăța tinerii! Te-au invitat la un interviu.
Alex dădu din cap neîncrezător.
— Cine mai are nevoie de mine acum?
— Doar încearcă! — insistă Olga.
Și el acceptă. La centru, oamenii l-au primit călduros. După ce i-au ascultat povestea, directorul i-a oferit un post — să predea cursuri de tâmplărie.
Zi după zi, viața lui Alex prindea din nou sens. Îi învăța pe tineri să lucreze cu lemnul, le spunea povești din viața lui. Avea prieteni noi, respect, recunoștința elevilor.
Dar cel mai surprinzător a fost că, într-o zi, la ușa centrului a apărut Anton.
— Tată… — spuse el, cu regret în glas. — Te-am căutat. Iartă-mă.
Alex tăcea. În sufletul lui se luptau durerea și dragostea pentru fiul său.
— Am fost orb, — continuă Anton. — După ce ai plecat, am înțeles ce greșeală am făcut. Iartă-mă…
Alex îl privi și oftă.
— Nu port pică, fiule. Cel mai important e să înțelegi că familia nu înseamnă doar pereți, ci iubire și respect.
Anton dădu din cap și îl îmbrățișă ușor pe tatăl său.
Viața lui Alex s-a schimbat. Nu mai era singur. Acum avea muncă, prieteni și, cel mai important — credința că binele se întoarce atunci când te aștepți mai puțin.