– Nu! Susi vine cu noi! Este câinele meu, al meu! – Vocea băiatului tremura de lacrimi, dar în ea se simțea disperare. Ana nu mai auzise niciodată pe cineva strigând așa. Nu era o criză de furie – era un strigăt din inimă, plin de durere, o durere pe care el o cunoștea prea bine în cei zece ani ai săi de viață.
Ea a pășit cu grijă mai aproape și și-a întins mâinile, dar Petru s-a ghemuit în pat. Nu voia să asculte. Nu voia să înțeleagă că Susi nu mai era acolo.
Ana știa ce trebuia să facă – doar să aștepte. Să-i dea timp. Nu putea să-i vindece toate rănile într-o singură zi, dar putea fi alături de el.
În acea noapte, Petru a țipat din nou.
Strigăte asurzitoare, furioase în întuneric… Cineva a răsturnat o masă – sunetul vaselor sparte, țipete. Aerul era greu, îmbibat de frică și alcool ieftin. Totul tremura: pereții, podeaua, tavanul, aerul, inima ei.
Totul se cutremura – în interior și în exterior.
Dar, dintr-o dată, ceva mare și moale era lângă el. Îl încălzea, îl învăluia blând, de parcă l-ar fi protejat de tot acel coșmar. Ochii săi, strânși cu putere de frică, s-au relaxat încet. Îi venea să adoarmă…
Și apoi – din nou zgomot. Niciun loc unde să fugă. Nimeni care să ajute. Doar podeaua rece și murdară.
Frică. Atât de multă frică…
Un țipăt lung a răsunat din camera copilului. Ana, abia revenindu-și în simțuri, s-a repezit la băiat.
Petru zăcea nemișcat, privea tavanul, tot corpul îi tremura. Lacrimile îi curgeau pe obraji, dar nu scotea niciun sunet.
– Sunt aici, dragul meu, shhh… – Ana s-a așezat pe marginea patului și i-a trecut blând mâna prin părul ciufulit.
Nu a reacționat. Ca de obicei.
Lumina de la veioză se reflecta în ochii săi umezi, dar privirea îi rămânea goală.
De o lună, Petru locuia cu ea și soțul ei. Îl iubiseră din prima clipă, deși era retras, speriat, ca și cum ar fi așteptat mereu o lovitură – deși aici nu avea să primească niciodată una.
Ana știa cât de greu era să ai încredere. Cât de greu era să crezi că lucrurile pot fi diferite.
– Ai avut un alt coșmar? – a întrebat ea blând, sperând la un răspuns.
Petru a tăcut.
– Poți să-mi spui orice. Te voi înțelege.
S-a întors spre perete și și-a tras pătura până la bărbie. Încă o încercare eșuată de a ajunge la el.
Ana a mai stat puțin, l-a mângâiat ușor pe umăr, apoi s-a ridicat încet.
– Nu e nimeni aici, doar noi. Noapte bună, – a spus ea din ușă.
Tăcere.
Dar după o secundă…
– Tocmai asta e problema…
Ana s-a oprit. S-a întors.
– Ce ai spus, dragul meu?
Un sughiț slab a venit de sub pătură:
– Nu e nimeni aici. Nu mai am câinele meu…
S-a apropiat cu grijă. Petru și-a șters nasul cu mâneca și a început să vorbească cu ezitare.
Era cel mai lung lucru pe care îl spusese în această lună.
I-a povestit despre Susi – câinele mare și blând, care era mereu acolo. Care îl proteja, îl încălzea, îl liniștea. Susi nu se temea de țipete, nu se ascundea ca el. Rămânea mereu lângă el.
– Dormeam cu ea. Mă proteja de… ei, – Petru s-a poticnit. Nu spunea niciodată „părinți”.
Ana a rămas tăcută. Doar l-a ascultat.
– Și apoi au spus că nu va mai fi, – vocea i s-a frânt. – Și eu n-am putut să o salvez…
Inima ei s-a strâns de durere. Era atât de mic. Și trecuse deja prin atât de multe.
Ana a îngenuncheat lângă pat și l-a îmbrățișat strâns, chiar dacă nu se aștepta la asta.
– Îmi pare rău… – a șoptit ea.
Petru nu a răspuns. Dar nici nu s-a retras.
A doua zi dimineață, Ana l-a sunat pe Daniel. De cealaltă parte a firului a fost o lungă tăcere, apoi el a oftat și a spus încet:
– Cred că avem loc pentru încă un membru al familiei.
În aceeași zi, au mers la adăpostul de animale.
Petru nu știa unde îl duceau. Stătea morocănos pe bancheta din spate, până când mașina s-a oprit. Apoi și-a ridicat capul și a văzut semnul.
– Un adăpost? – Vocea lui era surprinsă și nesigură.
– Hai să vedem, – Ana i-a luat mâna.
Nu s-a retras. Și o oră mai târziu, stând pe podea printre zeci de câini, a zâmbit dintr-o dată.
În fața lui stătea un câine pufoș și cu ochi căprui blânzi. Câinele s-a apropiat cu grijă și l-a lins ușor pe obraz.
Petru a scos un oftat ușor.
Ana a simțit cum căldura îi umple inima.
Și în acea seară, pentru prima dată după o lună, din camera copilului nu s-au mai auzit țipete.
Doar respirația liniștită a unui băiat ghemuit într-o minge – și lângă el, un suflet cald și blănos.
Unde este cald.