Frigul zguduia ferestrele în timp ce rafale puternice de vânt urlau afară, când Adrian a observat că ceva nu era în regulă cu Bella. Vaca sa de lapte de șapte ani, ultima dintr-o turmă odinioară numeroasă, respira greu și s-a prăbușit pe paiele din colțul vechiului hambar. Ochii ei mari, de obicei calmi și vigilenți, erau acum plini de durere. Mai rămânea încă o lună până la fătare, dar fermierul experimentat a înțeles imediat – începuse o naștere prematură și era nevoie urgentă de ajutor veterinar.
Adrian a luat telefonul, dar nu avea semnal. Furtuna de zăpadă din februarie, care bântuia de două zile, îi izolase mica fermă de restul lumii. Cea mai apropiată clinică veterinară din Cluj era la zece kilometri distanță, pe un drum acoperit de nămeți. La cei șaizeci și cinci de ani ai săi, Adrian nu mai pornise de mult într-o astfel de călătorie, dar nu avea de ales.
„Rezistă, fată,” a șoptit el, îmbrăcându-și haina groasă și înfășurându-și o eșarfă în jurul gâtului. A improvizat un ham din curele vechi, a acoperit-o pe Bella cu o pătură de lână și a scos-o afară – direct în mijlocul viscolului furios.
Primele câteva kilometri au fost relativ ușori – drumul cobora în pantă, iar vântul îl împingea din spate. Însă, când au cotit spre est, natura și-a arătat chipul necruțător. Zăpada i se lipea de ochi, vântul îl doborâse la pământ, iar temperatura părea să scadă cu fiecare pas. Adrian se oprea frecvent să-și tragă sufletul și să-i ofere Bellei un răgaz, căci aceasta se împiedica tot mai des, pierzându-și puterile.
„Nu ne putem opri,” spunea el, atât către vacă, cât și către sine, ajutând-o să se ridice. În treizeci și cinci de ani de muncă la fermă, Adrian pierduse multe: pe soția sa, Ana, care, obosită de viața la țară, plecase la Cluj cu singura lor fiică, Natalia; cea mai mare parte a terenului său, pe care fusese nevoit să-l vândă ca să-și plătească datoriile; și aproape toată turma sa – cu excepția Bellei. Această vacă, numită după actrița preferată a mamei sale, era acum singura sa tovarășă, ultima legătură cu trecutul său.
La jumătatea drumului, Adrian a simțit că forțele îl părăsesc. Degetele îi erau înghețate în mănuși, iar fiecare respirație îi ardea plămânii. Atunci, în depărtare, a zărit faruri – un camion se deplasa încet pe drum. Strângându-și ultimele puteri, fermierul a început să-și fluture brațele, încercând să atragă atenția șoferului.
Un tânăr a oprit. „Dumnezeule, ce căutați pe vremea asta afară?!” a strigat el prin vântul urlător, ajutându-l pe Adrian și pe vaca sa să urce în remorcă, unde erau încărcate saci cu furaje.
„Mihai, sunt veterinar în această zonă de zece ani, dar așa ceva nu am mai văzut niciodată,” a spus doctorul Valentin câteva ore mai târziu, oferindu-i fermierului epuizat o cană cu ceai fierbinte. Pe paiele de lângă Bella, care acum respira liniștită și regulat, se clătina un vițel nou-născut – sănătos, în ciuda nașterii premature.
„Zece kilometri prin viscol, ca să salvați o vacă… Vă dați seama că v-ați riscat viața?”
Adrian privea în tăcere vițelul, care încerca stângaci să se ridice pe picioarele tremurânde. „Uneori, singurul lucru pe care îl avem este responsabilitatea față de cei care depind de noi,” a spus el în cele din urmă. „Nu este doar o vacă. Este familia mea.”
În acea seară, un scurt articol despre fermierul care a înfruntat viscolul pentru a-și salva vaca a apărut în ziarul local. Natalia, care nu-și mai văzuse tatăl de aproape zece ani, l-a citit. O săptămână mai târziu, pentru prima dată după mulți ani, vechea casă a fermei a fost din nou plină de râsetele copiilor – fiica sa venise cu soțul și cei doi copii ai lor.
Uneori, un singur gest de devotament poate topi anii de distanță și ne poate aminti ce este cu adevărat important în viață.