Claxoanele răsunau puternic în oraș, iar oamenii de pe trotuare se opreau să privească alaiul de nuntă care trecea în viteză. Mașinile decorate cu panglici și flori albe se îndreptau spre starea civilă, iar în una dintre ele, Ștefania, îmbrăcată într-o rochie de un alb imaculat, radia de fericire.
— Nu pot să cred! șopti ea, strângând mâna lui Alexandru. Vom fi soț și soție, în sfârșit!
El îi zâmbi, dar ochii îi trădau o umbră de îndoială.
— Mereu am știut că iubirea noastră va învinge, spuse el, evitând să o privească direct.
Dar Ștefania era prea copleșită de emoție ca să observe ezitarea din glasul lui. Își sprijini capul de umărul lui și privi înainte cu optimism. Părinții lui Alexandru nu o acceptaseră niciodată, dar ce conta? Acum erau împreună, nimic altceva nu mai avea importanță.
Apoi, brusc, totul s-a schimbat.
Șoferul mașinii a făcut o manevră neașteptată, luând o direcție opusă.
— Ce se întâmplă? întrebă Ștefania, ridicându-se speriată. Nu mergem spre starea civilă!
Șoferul, un bărbat corpolent cu un zâmbet bizar, îi aruncă o privire prin oglinda retrovizoare.
— O surpriză…
Alexandru își trecu mâna prin păr, vizibil neliniștit.
— Stai liniștită, iubito…
Dar vocea lui era lipsită de convingere.
Cu fiecare minut, îndoiala Ștefaniei creștea. Străzile cunoscute au fost înlocuite de drumuri de țară, apoi de un peisaj sumbru, pustiu. Când mașina s-a oprit, mireasa a coborât cu inima în gât.
În fața ei se întindea o mlaștină. O colibă dărăpănată stătea într-un colț, părăsită și sinistră.
— De ce ne-am oprit aici? întrebă ea, simțind cum panica îi creștea în piept. Alexandru, ce înseamnă asta?
Dar înainte să primească un răspuns, șoferul îi aruncă o jachetă subțire și urcă înapoi în mașină.
— Hei! Nu mă lăsați aici! strigă Ștefania, alergând după el.
Roțile au derapat pe noroi, lăsând-o în urmă, pierdută și înghețată. Cu mâinile tremurânde, își scoase telefonul, iar când ecranul se aprinse, un mesaj nou apăru.
“Ai lăsat deja broasca în mlaștină? Acolo îi este locul.”
Semnat: soacra ei.
Îi veni rău. Cu respirația sacadată, privi la ecran, sperând că e o greșeală. Dar nu era. Într-un acces de disperare, apelă numărul lui Alexandru. Sunetul se auzea… și se auzea… până când, în cele din urmă, se opri. Apel respins.
Atunci, înțelese.
El știa.
Și fusese de acord.
Un hohot de plâns o zgudui din toate încheieturile. Cum fusese posibil? Cum putea cineva pe care îl iubise atât de mult să o trădeze în felul acesta?
Îmbrățișându-și instinctiv abdomenul, simți o mișcare firavă. O viață nouă, o viață despre care nimeni nu știa. Pe care voia să i-o împărtășească lui Alexandru în ziua nunții.
Dar acum, nimic din toate acestea nu mai conta. Era singură.
Și trebuia să supraviețuiască.
Anii au trecut, iar Ștefania nu a uitat. Dar nici nu a lăsat durerea să o definească.
A muncit până la epuizare, și-a crescut fiul singură și a învățat să nu mai aștepte ajutor de la nimeni. Soarta a pus-o la încercare din nou când a devenit doică pentru doi orfani rămași fără mamă. Nu știa atunci că acei copii îi vor schimba viața.
Casa în care lucra, impunătoare și caldă, devenise refugiul ei. Bărbatul care îi angajase o privea altfel decât oricine altcineva. Cu respect. Cu admirație.
— Tu ai reușit să faci ce alții nu au avut curajul să facă, îi spusese el într-o seară. Ai construit un viitor din nimic.
Nu știa atunci cât de mult aveau să însemne acele cuvinte.
Pentru că, într-o zi, trecutul s-a întors.
Alexandru stătea în fața ei, transformat. Hainele lui, odinioară elegante, erau ponosite. Privirea, cândva arogantă, era acum stinsă.
— Ștefania… începu el, cu vocea slabă. Am pierdut totul. Mama… banii… tot ce credeam că mă face cine sunt.
Ea îl privi în tăcere. O altă versiune a ei ar fi plâns, l-ar fi întrebat „De ce?”, l-ar fi implorat să-i spună că regretă.
Dar acea Ștefania murise demult.
— Și ce vrei de la mine? întrebă simplu.
El coborî privirea.
— N-am unde să mă duc…
Un fior rece îi străbătu șira spinării, dar își ținu spatele drept.
— Nici eu nu am avut, în ziua aceea, spuse ea. Dar am supraviețuit.
Alexandru închise ochii, zdrobit.
Dar ea nu mai avea timp pentru umbrele trecutului.
Pentru că, nu departe, cineva o privea cu ochi calzi, cu o iubire care nu se clătina în fața greutăților.
— Nu-mi pot imagina viața fără tine, îi spusese el cu mult timp în urmă. Dar de data asta, nu era o minciună.
Și când a venit ziua în care s-a întors acasă, părinții ei au întâmpinat-o cu brațele deschise.
Tatăl ei, cel care o certase cândva pentru alegerile ei, s-a ridicat în tăcere și a strâns-o într-o îmbrățișare puternică.
Atunci, Ștefania a înțeles: nu mai era o victimă.
Era eroina propriei sale povești.