Dimineața s-a revărsat peste un sat izolat din Munții Carpați, unde casele scunde din lemn se agățau de pantele abrupte, învăluite într-o liniște atât de apăsătoare încât părea că până și vântul își ținea respirația. Soarele abia reușea să străpungă ceața groasă când Victor, cu un trup frânt de povara anilor, s-a ridicat de pe un fotoliu ros și a traversat încăperea rece pentru a pune apă la fiert pentru ceai. Pașii săi răsunau ca un marș funebru – lenți, șovăitori, purtând tremurul pe care timpul i-l săpase în oase. Totuși, sub oboseală, o scânteie firavă de nerăbdare îi mocnea în piept: astăzi era a nouăzecea sa aniversare, o zi despre care crezuse odată că va fi plină de viață și căldură.
Și-a tras pe el cel mai bun pulover – unul ponosit, cu modele albastre șterse, pe care îl purta când nepoții urcau potecile abrupte pentru a-l vizita în vacanțe. Privindu-și chipul în oglinda crăpată de deasupra sobei, Victor a simțit cum ghearele necruțătoare ale timpului i-au strâns inima. Parcă mai ieri poienile răsunau de strigătele lor, picioarele lor mici alergând pe pietre. Și acum? Un vid tăios, nemilos.
Liniștea din casă era o tortură, un cuțit care îi sfâșia sufletul. Pe masă zăcea o farfurie cu biscuiți pe care îi pregătise cu o seară înainte, mâinile sale tremurânde frământând aluatul cu speranța disperată că cineva va bate la ușă. Dar telefonul rămânea mut, o batjocură tăcută. Ceasul vechi de pe perete bătea cu o indiferență rece: opt… nouă… zece… Victor s-a târât spre fereastră, ochii săi cercetând poteca învăluită în ceață, tânjind după un semn – faruri, o umbră, orice ar fi spart izolarea. Cu doar câțiva ani în urmă, această zi ar fi vibrat de veselie – fiii săi l-ar fi strâns în brațe, nepoții l-ar fi tras afară să se joace printre stânci.
Dar familiile se risipesc ca frunzele în furtună: unii au plecat spre orașe îndepărtate, alții s-au înecat în muncă, iar ceilalți s-au topit pur și simplu în negură. Victor știa că viața desparte oamenii, că nimeni nu-i datorează prezența veșnică. Totuși, astăzi, când nouăzeci de ani apăsau pe umerii săi fragili, el aștepta – aștepta ca un păstor pierdut în viscol, ca un bătrân părăsit care scrutează întunericul după pași familiari.
Pe la prânz, abandonul se transformase într-o fiară sufocantă care îi măcina oasele. Tremurând sub pulover, a ieșit în curte – articulațiile îi urlau de durere, iar un gol chinuitor îi devora spiritul. Curtea, odată plină de ierburi sălbatice și râsete, era acum un pustiu de pământ uscat și crengi moarte, vegheat de un brad solitar și noduros. Amintirile l-au năpădit: fiii săi ridicând forturi din crengi, nepoții țipând de bucurie în timp ce escaladau stâncile, iar el, încă vânjos, le povestea despre tinerețea sa petrecută pe creste.
Ziua se târa ca o pedeapsă fără sfârșit. Când soarele a început să apună în spatele munților, aruncând umbre lungi și triste, Victor s-a întors înăuntru și a pus ibricul pe foc, mâinile sale tremurând nu doar de frig. Nimeni nu sunase, nimeni nu venise. Poate uitaseră data în tumultul vieții lor. Poate credeau că un bătrân poate îndura această zi singur. Poate considerau că nu mai contează. Încercă să le găsească scuze, dar inima sa striga altceva: oamenii amână ce e prețios, convinși că timpul e nesfârșit – până când acesta se risipește ca fumul printre degete.
Apoi, în amurgul care se îngroșa, un ciocănit a spart tăcerea – atât de brusc încât respirația lui Victor s-a oprit, iar inima i-a bubuit ca un animal prins în capcană. Împiedicându-se, a ajuns la ușă și a deschis-o cu mâini tremurătoare. Acolo stătea Elena, o femeie de vreo patruzeci de ani care se mutase recent într-o casă din vale, ținând un pachet mic legat cu o sfoară uzată. „Bună seara, domnule Victor… Eu… iertați-mă că e atât de târziu, dar e ziua dumneavoastră, nu-i așa?” a spus ea, vocea ei ezitând.
Gâtul i s-a strâns: cineva își amintise. Nu fiii, nu nepoții, ci această străină care îi zărise silueta singuratecă în lumina slabă și înțelesese ce înseamnă să ajungi la nouăzeci de ani fără cei dragi alături. A încuviințat tăcut, invitând-o înăuntru. Elena a așezat pachetul pe masă – un tort mic cu o singură lumânare și o felicitare pe care scria „La mulți ani”. A zâmbit sfios: „M-am gândit că v-ar prinde bine un pic de lumină.”
Lacrimile i-au ars ochii lui Victor – nu mai erau din amărăciune, ci dintr-o recunoștință ascuțită și neașteptată. Cu mâini tremurătoare, a desfăcut pachetul, a privit tortul și și-a imaginat fiii și nepoții – undeva departe, trăind, dar absenți. Poate timpul le scăpase printre degete, sau poate le era teamă să-i vadă slăbiciunea. Dar a lăsat resentimentele deoparte. Nu sunaseră, poate uitaseră, poate erau prea obosiți. Iar el – găsise puterea să meargă înainte, cât timp inima îi mai bătea.
Când Elena a plecat, Victor a tras lumânarea aprinsă mai aproape, flacăra ei slabă învăluindu-i fața brăzdată într-o strălucire blândă. A închis ochii, iar lacrimile i-au curs în tăcere – această zi nesfârșită îl aruncase într-o singurătate care aproape l-a zdrobit. Dar, la capătul ei, s-a petrecut un mic miracol: o străină îi adusese lumină în întuneric, eclipsând toate minciunile curajoase cu care se amăgise la răsărit. Lumânarea a ars puțin, dar căldura ei a topit bezna care îi prinsese sufletul.
Astfel, Victor a rămas singur la a nouăzecea sa aniversare – dar nu mai era strivit de gol. A realizat că uneori un gest simplu, chiar și din partea unui străin, poate aprinde o scânteie de speranță. Deși fiii și nepoții nu au venit, viața i-a oferit o lecție dură, dar profundă: chiar și în cea mai adâncă noapte, nu e niciodată prea târziu ca cineva să aprindă o lumină, fie și cu flacăra tremurătoare a unei singure lumânări.