Fiica mea, Alexandra, nu a cunoscut niciodată adevărata lipsă. A crescut într-o familie modestă, însă norocul a fost de partea ei. Soțul ei, Andrei — Dumnezeu să-l odihnească — a fost un om de afaceri desăvârșit. Nu avea avere de milionar, dar era suficient de abil și muncitor ca să le ofere atât ei, cât și fiicei lor, Maria, o viață fără griji. Le-a cumpărat o casă frumoasă, la marginea orașului, într-o zonă liniștită, departe de agitația și zgomotul urban. Le-a oferit stabilitate, confort și siguranță. Vacanțe în locuri exotice, cine elegante, haine de firmă — Alexandra nu s-a confruntat niciodată cu grija zilei de mâine. Banii păreau să curgă fără oprire, ca un râu nesecat.
Dar viața nu este un basm. Căsnicia lor a fost presărată cu dificultăți. Se iubeau, da, dar aveau și conflicte, unele aprinse, chiar violente. La un moment dat, au fost despărțiți aproape un an întreg. Eram convinsă că aceasta va fi ruptura finală, însă, dincolo de tot, au găsit o putere interioară să se împace și să-și continue drumul împreună.
Andrei a fost un om bun la suflet. Nu s-a îngrijit doar de Alexandra și Maria, ci și de mine. După divorțul Alexandrei de mama ei, am trecut prin vremuri grele. Am muncit neobosit pentru a le asigura un trai decent, renunțând la orice pentru binele ei. Abia când Alexandra s-a măritat cu Andrei și a găsit stabilitate, am putut să mă gândesc și eu puțin la mine.
Pentru că, până atunci, viața fusese o luptă permanentă.
Nu-i puteam oferi ceea ce aveau alte fete — haine scumpe, telefoane performante, vacanțe peste hotare. Cât prietenele ei se mândreau cu ultimele modele de telefoane, Alexandra se mulțumea cu unul vechi, cu bateria aproape moartă. Niciodată nu s-a plâns, însă în ochii ei citeam o tristețe ascunsă.
Vedeam totul. Și mă simțeam neputincioasă.
Apoi, a venit ziua când a adus pe Andrei acasă. Nu-mi venea să cred. Un bărbat ambițios, hotărât, care își croia cu trudă propriul drum spre succes. Iar noi? Noi trăiam de pe o zi pe alta, cu salarii modeste. Dar niciodată nu ne-au făcut să ne simțim inferiori.
Familia lui ne-a primit cu inimile larg deschise. Au organizat o nuntă frumoasă, s-au asigurat că nu mă simt ca o străină. Mama lui, o femeie de o eleganță rară, m-a prezentat cu mândrie invitaților: „Acesta este tatăl Alexandrei — parte din familia noastră.” Momentul acela nu-l voi uita niciodată.
Anii au trecut liniștiți. Apoi, viața a lovit cu o cruzime neașteptată.
Andrei fusese crescut de bunicul său, omul care îi fusese și mentor, și stâlp de sprijin. Într-o zi, dintr-un accident nefericit, bunicul a murit.
Un ceva s-a rupt în Andrei de atunci. A devenit mai retras, mai tăcut. A continuat să muncească și să-și iubească familia, dar în privirea lui s-a așternut o umbră întunecată.
Totuși, era un om prevăzător. A gândit mereu la viitor, a investit cu grijă, a pus bani deoparte, a clădit ceva solid, pentru cei dragi.
Dar destinul are și el căile lui crude.
Câțiva ani mai târziu, când Maria avea doar cincisprezece ani, Andrei s-a îmbolnăvit grav. Totul s-a petrecut fulgerător. Înainte să realizăm ce se întâmplă, el nu mai era printre noi.
Atunci a început declinul Alexandrei.
În loc să păstreze și să protejeze moștenirea lăsată de soțul ei, în loc să se gândească la viitorul Mariei, a început să cheltuie fără măsură. A făcut cumpărături fără sfârșit, a plecat în vacanțe luxoase, a organizat petreceri extravagante. Trăia ca și cum banii nu s-ar fi terminat niciodată, ca și cum Andrei ar fi lăsat în urmă o comoară nesfârșită.
Am încercat să o opresc. Am încercat să-i vorbesc, să o conving să se gândească la Maria, la anii ce vor veni, la studiile ei, la siguranța ei.
Dar Alexandra doar a râs. A ridicat umerii, ca și cum grijile mele nu ar fi contat.
„Merit asta,” mi-a spus. „Toată viața m-am zbătut și m-am stresat. Acum e vremea să mă bucur.”
Și apoi a rostit acele cuvinte care încă-mi sfâșie sufletul.
M-a privit cu ochii reci, goi, și a vărsat tot amarul pe care îl purta înăuntru.
M-a acuzat pentru copilăria ei. Mi-a spus cât de umilitoare a fost să crească în sărăcie, cât de mult a invidiat prietenele ei, cât de mult s-a simțit inferioară. Iar apoi a spus ceva care mi-a străpuns inima.
„Singurul lucru care contează este să te căsătorești cu bărbatul potrivit.”
Ea chiar credea asta. Credea că dacă Maria se va mărita cu un bărbat bogat, viața ei va fi lipsită de griji. Dacă nu — atunci era doar problema Mariei.
Am privit-o pe fiica mea, femeia în care am investit ani întregi de muncă și iubire, și am simțit că nu o mai recunosc.
Știu că nu o pot schimba acum. Știu că orice cuvânt al meu este de prisos.
Dar voi face tot ce pot pentru a o proteja pe Maria. O voi susține, o voi apăra, voi lupta pentru ea cât voi avea putere.
Iar Alexandra? Ea se îndreaptă spre pieire.
A vândut afacerea lui Andrei — singura care i-ar fi asigurat un viitor liniștit — și a pus toți banii într-un centru de wellness.
Știu cum se va termina asta.
Pentru o vreme, totul va părea bine. Vor fi bani, va fi afacere.
Dar, într-o zi, totul va dispărea.
Și atunci nu va mai avea nimic.
Iar eu? Eu nu o pot salva.
Pentru prima dată în viața mea, mă simt neputincioasă să-mi salvez propria fiică.