— Uită-te la tine! – a răcnit Alexandru, apucându-și valiza cu un gest violent. – Vacă grasă! Te urăsc!
Maria a închis ochii o clipă, încercând să își păstreze calmul. Dar cuvintele lui erau săgeți veninoase, iar ea nu mai avea nici scut, nici putere să se apere.
Privirea i-a căzut pe cămașa lui albastru deschis, aceeași pe care i-o călcase de atâtea ori cu grijă. O pată roșie ardea acolo, îndrăzneață și sfidătoare. Ruj. Nu al ei.
— Maria, de ce? – vocea lui suna iritată, ca și cum ea ar fi fost de vină pentru ceea ce se întâmpla. – Ce am greșit?
Ea și-a trecut limba peste buzele uscate.
— Ești doar un idiot! – a scuipat printre dinți, fără să îl mai privească.
El a trântit ușa.
Pașii lui răsunau pe scări, repezi, nerăbdători să o părăsească. Se ducea la ea, la femeia care nu îi dăruise ani de căsnicie, nopți nedormite, un copil. Credea că acolo îl aștepta o viață mai bună.
Nu avea habar că deja pășise pe un drum fără întoarcere.
Maria și Alexandru fuseseră, cândva, un cuplu de vis. S-au cunoscut la birou, doi tineri plini de speranțe, îndrăgostiți până peste cap. Căsătoria lor fusese o promisiune de fericire, de „împreună pentru totdeauna”.
Apoi, viața le-a pus la încercare răbdarea. Ani de tratamente. Lacrimi. Zeci de teste de sarcină negative. Până când, în sfârșit, a venit Victor.
Ochii lui erau ca ai tatălui. Părul negru, la fel. Când îl ținuse pentru prima dată în brațe, Maria simțise că totul avusese un rost.
Dar după naștere, ceva s-a schimbat.
Trupul ei nu mai era la fel. Nu mai avea timp să se aranjeze. Se trezea de zece ori pe noapte, iar ziua se scurgea între biberoane, scutece și oboseală.
Alexandru întârzia tot mai des la muncă. Apoi, au apărut indiciile. Mirosuri străine pe hainele lui. Zâmbete absente. Mesaje șterse.
Iar într-o seară, când a strâns cămașa lui pentru a o pune în mașina de spălat, a văzut-o. Pata de ruj.
Și lumea ei s-a prăbușit.
— Destul! Nu mai pot trăi cu tine! – vocea lui răsuna tăios în cameră, în timp ce arunca haine la întâmplare în valiză. – Vom vorbi despre divorț mai târziu!
Maria rămăsese nemișcată. Lacrimile îi curgeau tăcut pe obraji.
— O să plătesc pensia alimentară, dar în rest… nu mă suna.
— Alexandru, te rog… pentru Victor!
— Nu folosi copilul împotriva mea! – o privi cu dispreț. – Uită-te la tine! Grasă, neîngrijită. Sunt femei care nasc și rămân slabe! Ugh! Dezgustător!
Apoi a plecat. Fără să privească înapoi.
Maria a rămas singură. Cu Victor. Cu un gol imens în suflet.
A trecut printr-un divorț dureros. A învățat să trăiască cu mai puțin. Mama ei o ajuta cu fiul, dar rănile din suflet nu i le putea vindeca nimeni.
Zi după zi. Durerea a început să se transforme în hotărâre.
A început să aibă grijă de ea. Nu pentru el. Pentru ea însăși.
Sport. O tunsoare nouă. Rochii care îi scoteau în evidență frumusețea pe care o crezuse pierdută.
Într-o dimineață, s-a privit în oglindă și s-a recunoscut din nou.
Și apoi, a apărut Mihai.
Un coleg care fusese mereu acolo, tăcut, dar prezent. Care o asculta. Care o făcea să râdă.
Privirea lui era caldă. Mâinile – sigure.
Cu el, Maria a învățat din nou să fie iubită.
Nunta lor a fost modestă, dar sinceră. Mihai nu i-a spus niciodată că trebuie să slăbească. Nu a privit-o niciodată cu dezgust.
Iar când a doua sarcină i-a adus alte kilograme în plus, el a sărutat-o pe frunte și i-a spus:
— Ești cea mai frumoasă femeie pe care o cunosc.
Și Maria a știut că, de data asta, era adevărat.
Cât despre Alexandru?
Soarta i-a oferit o lecție pe care n-o va uita niciodată.
Noua lui soție a născut și ea.
Și, la fel ca Maria, și ea a luat în greutate.
Într-o zi, vocea lui a răsunat în casa lor, la fel de crudă ca odinioară:
— Vacă grasă! Cum ai putut să te neglijezi așa?!
Maria nu a fost acolo să vadă chipul femeii care îi luase locul. Dar prieteni comuni i-au povestit totul.
Iar ea doar a zâmbit.
Bumerangul se întorsese.
Și nu îi păsa deloc.