Eram căsătorit cu Elena de 35 de ani. Trei decenii și jumătate petrecute împreună, împărțind o casă, un copil și o căsnicie care, de fapt, se destrămase de mult. Poate că totul s-a schimbat treptat, poate că niciodată nu am avut ceea ce credeam că avem. Dar un lucru știu sigur: de ani de zile mă simțeam ca un străin în propria mea viață.
Împlinisem deja șaizeci de ani, iar Elena avea cincizeci și șase. Fiul nostru, Andrei, plecase la Cluj acum câțiva ani, unde își construise propria familie, propriul destin. Nu-l condamnam că nu ne vizita des, dar când venea, discuțiile noastre păreau forțate, ca și cum și el simțea că părinții lui nu mai erau cu adevărat un cuplu.
Când a plecat de acasă prima dată, am crezut că mă voi obișnui cu liniștea, că mă voi adapta. Dar liniștea nu era un refugiu – era o prăpastie. În fiecare dimineață mă trezeam, mă uitam la femeia de lângă mine și nu simțeam nimic. Nici căldură, nici apropiere – doar absența unui sentiment care, odată, poate fusese acolo.
Tânjeam după altceva. După o evadare. Orașul devenise sufocant, rutina apăsătoare. Visam la un loc liniștit, departe de zgomot, unde să mă trezesc cu miros de iarbă udă și sunetul păsărilor, unde să simt pământul în palme, să creez ceva real.
Elena nu împărtășea aceste vise.
„La țară? Ai înnebunit?” a râs ea într-o seară. „Ce să fac acolo? Să vorbesc cu vacile?”
Nu voia să audă de așa ceva. Dar eu nu puteam renunța. După luni întregi de certuri, am ajuns la o înțelegere – am cumpărat o casă veche într-un sat din Apuseni, la kilometri distanță de viața pe care o cunoșteam.
A venit primăvara, iar eu am plecat acolo cu inima ușoară. Elena venea din când în când, doar cât să-mi reamintească că nu îi plăcea și că nu avea de gând să rămână.
O casă fără suflet
Viața la sat mi-a adus liniște. Lucram în grădină, reparam gardul, vopseam ușile vechi. Seara, mă așezam pe verandă și priveam apusul cum îmbrăca dealurile în aur.
Dar Elena detesta totul.
Urâse natura, îi displăcea mirosul de lemn ars, nu înțelegea de ce cineva și-ar dori să cultive legume în loc să le cumpere de la supermarket.
Dacă vorbeam despre planurile mele pentru casa aceea, își dădea ochii peste cap și se întorcea la televizor.
Am încercat să o fac să înțeleagă, să simtă ce simțeam și eu. Dar fiecare încercare se lovea de un zid rece și impenetrabil.
Toamna a adus sfârșitul oricărei speranțe. I-am spus că vreau să rămân definitiv acolo. Ea doar a ridicat din umeri și a spus:
„Fă ce vrei. Eu nu mă mut în pustietatea asta.”
Așteptam un semn că îi pasă. O urmă de regret, o umbră de tristețe. Dar ea nici măcar nu s-a obosit să se prefacă.
Atunci am înțeles că eram deja singur.
Femeia din casa de peste drum
Câteva case mai jos locuia Maria. Avea cincizeci și cinci de ani, rămăsese văduvă de multă vreme, dar păstra o lumină în ochi, un zâmbet cald, un aer de forță interioară pe care îl găseai rar la oameni.
La început, eram doar vecini. O discuție scurtă despre ploaie, o glumă despre cum satul se schimba de la an la an. Apoi, într-o seară, a bătut la ușă cu un coș de plăcinte.
„Am făcut prea multe. Sigur ai nevoie de ceva cald.”
Așa a început totul.
În fiecare seară ne întâlneam la o cană de ceai, pe terasa casei ei. Îi spuneam despre viața mea, despre copilăria mea, despre cum mă simțeam prins într-o existență care nu mai era a mea.
Cu Maria, lucrurile erau simple. Ea asculta. Nu doar cuvintele, ci și tăcerile dintre ele.
Curând, am început să aștept întâlnirile noastre cu nerăbdare. Dar Maria nu era genul de femeie care să-și permită să calce pe un teren interzis.
„Ești încă un bărbat căsătorit,” mi-a spus într-o seară. „Și cât timp ești, nu poate fi nimic între noi.”
Avea dreptate. Dar cum să părăsesc o căsnicie care, în realitate, nu mai exista?
Noaptea care a schimbat totul
A venit iarna. Cu ea, și momentul în care nu mai puteam nega adevărul.
Împodobisem casa, pregătisem cina de Crăciun, sperând că Elena se va răzgândi și va veni.
Dar după-amiaza m-a sunat.
„Nu vin,” a spus scurt. „N-am chef să îngheț acolo. Petrece cum vrei.”
Fără explicații. Fără scuze.
Am rămas singur, privind mâncarea neatinsă. Apoi, cineva a bătut la ușă.
Maria.
„Nu e bine să fii singur de sărbători,” a spus ea încet.
Am băut vin, am râs, am povestit. Și la un moment dat, fără să ne gândim prea mult, fără să ezităm, s-a întâmplat.
Maria a rămas.
Nu a fost doar o greșeală de moment. A fost punctul de cotitură. Sfârșitul unei minciuni și începutul a ceva real.
Frica de adevăr
De atunci, nimic nu a mai fost la fel. Nu m-am mai întors în oraș. Elena nici măcar nu m-a căutat.
Dar știu că va trebui să-i spun adevărul.
Va trebui să-i spun lui Andrei. Mă va condamna? Va înțelege că părinții lui trăiau o iluzie de mult destrămată?
Și ce se va întâmpla cu Maria? Satul nu uită ușor. Oamenii vorbesc. Și ea va fi cea care va suferi cel mai mult.
Dar indiferent ce urmează, știu un lucru: nu mă mai pot întoarce.
Am trăit prea mult timp într-o casă goală, lângă o femeie care nu mă mai vedea.
Acum am o nouă șansă.
Și de data asta, aleg fericirea.