Anton întotdeauna s-a considerat stăpânul propriei vieți. Încă din facultate, reușea să se descurce în așa fel încât colegii lui rămâneau uimiți. În timp ce alții își petreceau nopțile învățând, Anton era deja ocupat cu afaceri. Uneori revindea mașini, alteori asambla computere la comandă.
Atunci a cunoscut-o pe Albina. Era o studentă eminentă, modestă, care studia o limbă străină. Nu semăna deloc cu fetele vesele și energice cu care obișnuia Anton. Dar ceva la ea l-a atras.
Anton a curtat-o cu multă atenție. Albina s-a topit sub farmecul băiatului popular. În scurt timp, au început să se întâlnească.
— Ești atât de frumoasă, — îi spunea Anton. — De ce să mai studiezi? Mărită-te cu mine. Eu voi avea grijă de tine.
Albina a zâmbit timid:
— Vreau să lucrez ca traducătoare. Să comunic cu oameni din întreaga lume.
Anton a dat din mână.
— Ei bine, o să ajungi să vorbești cu partenerii mei de afaceri.
În cele din urmă, a convins-o. S-au căsătorit. Banii nu erau o problemă. Curând, s-a născut primul lor copil, Dimka. Albina s-a dedicat complet maternității. Câțiva ani mai târziu, a venit pe lume și fiica lor, Lenochka. Creșterea celor doi copii îi ocupa tot timpul și energia.
Albina a vrut să angajeze o bonă. Așa ar fi putut să continue să lucreze, măcar parțial. Oricum, aveau destui bani. Dar Anton s-a opus. Copiii trebuie crescuți de mamă, spunea el. Albina alerga mereu dintr-o parte în alta, epuizată. În plus, cu doi copii mici, nu mai avea timp să se îngrijească la fel de mult.
Anton susținea că investește toți banii în dezvoltarea afacerilor. Între timp, își cumpăra un televizor mare, o mașină nouă sau ieșea cu prietenii. Iar când Albina i-a cerut un simplu uscător de păr nou, el i-a spus că cel vechi funcționează perfect.
Anii au trecut. Copiii au crescut și au început școala. Albina a început să se simtă singură. Aproape că nu își mai vedea soțul. Iar atunci când era acasă, era mereu cu ochii în telefon. Dacă Albina îi cerea să iasă undeva împreună, Anton spunea că e ocupat. Totuși, mereu găsea timp pentru prieteni.
Dar nici măcar nu și-a imaginat că lucrurile vor ajunge atât de departe. Cum poate soțul tău să-ți arunce în față, fără avertisment:
— Ar fi mai bine să ne despărțim, — a spus Anton, fără ezitare. — M-am săturat de toată farsa asta de familie. Am propria mea viață. Am nevoie de libertate.
— Să ne despărțim? — Albina a rămas perplexă. — Dar copiii? Dar eu?
— Ei bine, te vei descurca cumva, — Anton a ridicat din umeri. — Ești mamă, nu-i așa? Vei găsi o soluție.
Și astfel, într-o clipă, Albina s-a trezit singură, cu doi copii și fără niciun sprijin financiar. Chiar în seara aceea, Anton și-a luat toate lucrurile și a plecat. Cel puțin a avut decența să-i lase casa.
La început, Albina nu putea să creadă că viața ei confortabilă s-a năruit peste noapte. A început să cutreiere orașul în căutarea unui loc de muncă, lăsând copiii în grija unei vecine.
Din fericire, vecina, Katya, avea și ea un copil și nu o deranja să-i supravegheze. Dar indiferent unde se ducea, Albina era refuzată. Încerca să găsească un loc în domeniul ei, dar nimeni nu voia să o angajeze fără experiență. Cu mare dificultate, a reușit să obțină un post de femeie de serviciu într-un centru comercial.
Nu era slujba visurilor ei, dar banii erau insuficienți. A trebuit să ia ture suplimentare noaptea. Copiii rămâneau adesea singuri – uneori cu vecina, alteori cu prieteni, alteori cu bunica, care venea din când în când să ajute. Albina se zbătea între muncă și casă, iar serile se prăbușea de oboseală.
— Mamă, de ce ești mereu la muncă? — a întrebat-o într-o zi Lena, tristă. — Mi-e dor de tine.
— Îmi pare rău, draga mea, — a suspinat Albina. — Trebuie să câștig bani ca să avem ce mânca și cu ce ne îmbrăca.
— Dar tata? El are bani mulți. De ce nu ne ajută?
Albina nu știa ce să răspundă. Anton părea că a dispărut din viața lor. Plătea pensia alimentară neregulat și foarte puțin. Nu răspundea la telefon.
Chiar când credea că abia mai face față, a primit o veste cutremurătoare. Mama ei a sunat-o să-i spună că bunicul… Albina nu putea să creadă. Durerea a copleșit-o.
Trebuia să fie un sprijin pentru mama ei. Dar nu se aștepta la telefonul de la notar. Se pare că bunicul lăsase un testament. Albina a fost surprinsă – bunicul nu avea nimic, doar o casă veche la țară. Dar notarul a insistat să se întâlnească.
Când a ajuns la birou, a aflat adevărul. De-a lungul vieții, bunicul cumpărase în secret acțiuni la diferite companii. Iar acum, îi lăsase întreaga avere nepoatei sale.
Albina nu își credea urechilor. Suma era incredibilă – suficientă pentru câțiva ani de trai confortabil. Și-a amintit cum bunicul îi spunea mereu: „Păstrează-ți economiile, draga mea. O să-ți fie de folos într-o zi.” Acum, acele cuvinte aveau un nou sens.
Albina și-a dat demisia de la slujba epuizantă. A petrecut mai mult timp cu copiii, iar Dimka și Lenochka erau în culmea fericirii. A folosit banii cu înțelepciune.
S-a înscris la cursuri de perfecționare pentru a reveni în domeniul ei. A investit o parte din fonduri într-o mică afacere. A deschis o cafenea în cartier. Și-a angajat personal, deși îi plăcea să lucreze și ea la tejghea.
Într-o zi, a decis să acopere un schimb pentru o ospătăriță bolnavă. Clopoțelul de la ușă a sunat. Când s-a întors să întâmpine clienții, s-a blocat.
În prag stătea Anton. Lângă el, o blondă tânără și atrăgătoare.
— Albina? Lucrezi aici ca ospătăriță? — a întrebat el, cu un zâmbet batjocoritor.
Albina a răspuns calm:
— Da, lucrez aici. Ce doriți să comandați?
Când Anton a aflat că ea era proprietara, a rămas fără cuvinte. Pe o șervețel, el a lăsat un număr de telefon.
Albina a zâmbit. A luat șervețelul și l-a aruncat la gunoi.
Viața aceea rămăsese în urmă. Un nou început o aștepta. Unul mai bun ca niciodată.