Nu-mi vine să cred că Matei a plecat pentru totdeauna. Nu se poate. E doar supărat din cauza haosului din apartament, pe care eu l-am provocat. Sigur am greșit când i-am rupt și tăiat toate lucrurile. Dar Matei se va calma și se va întoarce acasă. Suntem o familie, până la urmă. Și acum vom avea un copil. Cum să vorbim despre divorț? E absurd.
Ca să nu mă las copleșită de milă și depresie, mă apuc de curățenie. Îmi interzic să mă gândesc la scandalul cu soțul meu și la actele de divorț. Eu și Matei ne vom împăca, cu siguranță, iar toată agitația asta inutilă nu va face decât să dăuneze copilului.
Reușesc să mă detașez de gândurile rele. Mă afund complet în treburile casnice. Adun lucrurile distruse ale lui Matei, mătur cioburile. În final, strâng mai multe pungi mari de gunoi. Apoi intru pe magazinul online de unde Matei își cumpăra de obicei haine și îi comand altele noi: costume, cravate, blugi, tricouri. Curierul le va aduce peste câteva zile.
E deja târziu, trecut de miezul nopții, dar tot mă apuc să gătesc cina. Fac friptură la cuptor, exact cum îi place lui Matei, și legume la grătar. Ora unu și jumătate. Matei nu e acasă. Bine. Nu-l voi suna, să stea la hotel. Mâine se va întoarce.
Dar a doua zi Matei nu vine. Îmi alung panica și continui să-mi aștept soțul. Ca să mă țin ocupată, scot albumele foto și revăd pozele de la nuntă. Arătăm atât de fericiți și îndrăgostiți. Am avut o nuntă superbă, exact cum visam. Apoi am plecat în luna de miere pe insule tropicale. Două săptămâni, mereu împreună. Credeam că fericirea noastră va fi nesfârșită.
Când se face târziu și Matei tot nu apare, devine din ce în ce mai greu să îmi resping panica. Cu fiecare gând că divorțul e real, mă trec fiorii. Creierul meu refuză să accepte ideea asta. Nu, nu se poate întâmpla așa ceva.
Luni îmi dau seama că trebuie să mă distrag cât mai mult, altfel voi înnebuni de la atâta așteptare chinuitoare. Gătesc iar pentru Matei. Azi e la serviciu, probabil va ajunge pe la nouă. Fac borș și câteva dintre salatele lui preferate. Arunc mereu priviri spre telefon, verificând dacă mi-a scris. De obicei, îmi trimite mesaje pe parcursul zilei. Dar acum e liniște de două zile.
Ca să evit panica, merg la salonul de înfrumusețare. După tratamente, mă răsfăț cu o sesiune de shopping. Orice ca să nu mă gândesc la absența prelungită a lui Matei și la actele de divorț. Ecranul telefonului meu rămâne gol. Niciun mesaj, niciun apel pierdut de la el.
Mi se strânge inima de frică. Mă gândesc că ar fi mai bine să-mi chem prietenele și să ne întâlnim. Ele sunt toate singure, deci au timp liber după muncă. Din grupul nostru de la facultate, eu am fost singura care s-a măritat la douăzeci de ani. Celelalte fete s-au concentrat pe cariere.
Câteva prietene răspund invitației la cafea. Polina, Rita și Masha ajung aproape în același timp. Deși obosite după serviciu, sunt pline de energie și entuziasm. Își împărtășesc ultimele vești. Polina a fost promovată, Rita a fost în vacanță în Argentina, iar Masha și-a cumpărat un apartament.
— Ce mai e nou la tine, Yulia? — mă întreabă Rita. — Doar nu spune că ești tot cloșca de serviciu.
— Sunt cloșca, — răspund.
Fetele mă mai tachinează uneori că am devenit casnică și mi-am dedicat viața soțului. „De ce ai mai făcut facultatea la Universitatea de Stat din Moscova, dacă tot te-ai transformat într-o servitoare pentru un bărbat?” Dar ele nu înțeleg ce înseamnă să iubești și să fii iubită cu adevărat.
Nu le spun despre sarcină și nici despre perspectiva divorțului. Nu am nevoie de întrebări, compasiune și milă. Oricum, poate nici nu ne vom despărți. Matei nu poate fi serios. Nu poate să mă lase însărcinată.
— Bine, fetelor, eu trebuie să plec acasă. E târziu deja.
— E abia unsprezece! — protestează Polina.
— Pentru o femeie măritată e foarte târziu.
— Vai, ce, Matei nu poate dormi fără tine? — râde Rita.
— Sper că nu poate.
Toate își dau ochii peste cap.
— Ne-ai adunat aici și acum ești prima care pleacă, — spune Masha.
— Pentru că trebuie să fiu cu soțul meu.
— Iar noi trebuie să ne trezim devreme la muncă, dar uite-ne cum mai stăm pe aici.
— Nu, fetelor, eu chiar trebuie să plec, — scot repede bani din portofel și îi las pe masă pentru consumația mea. — Mulțumesc că ați venit.
— Bineee, — oftează Rita. — Noi mai stăm puțin.
— Da, stați voi.
Ca să evit alte încercări de a mă reține, ies rapid din cafenea. Afară, chem un taxi și aștept mult timp mașina. Mi-e frică să mă întorc acasă. Mi-e frică să intru în apartament și să nu-l găsesc pe Matei acolo.
Trebuie să fi venit, nu? Nu poate sta la hotel atât de mult timp!
„Dar dacă nu e la hotel, ci la vreo femeie?” Un gând otrăvitor îmi răsare în minte. Îl alung imediat. Nu, imposibil. Matei nu mă înșală. Mi-a spus chiar el, și eu îl cred.
Dar când intru în apartament și mă întâmpină o liniște mormântală, îmi tremură mâinile și lacrimile îmi urcă în gât. Încep să înțeleg că divorțul nu e ceva abstract. E aici, aproape de mine.
Lacrimile îmi curg pe față, nu le pot opri. Îmi sprijin fruntea de peretele dormitorului și plâng în liniște. Refuz să accept realitatea, nu poate fi adevărat. Dar, pe măsură ce plâng, singurătatea mă cuprinde tot mai tare.
Matei a plecat. Matei m-a lăsat singură.
Îmi lovesc capul de perete de câteva ori. Apoi alunec pe podea, îmi strâng genunchii la piept și mă legăn plângând. Sper că ușa se va trânti și Matei va intra. Dar aud doar tăcerea. Pare că râde de mine, că mă batjocorește.
Cumva, găsesc puterea să mă târăsc până la calculator. Intru pe site-ul guvernamental și văd notificarea: Matei Alekseevich Poletaev a depus cererea de divorț. Trebuie să o confirm.
Îmi tremură tot corpul. Mă cuprinde durerea, panica, groaza. O picătură fierbinte de sudoare îmi alunecă pe spate. Tâmplele îmi pulsează: „Matei a plecat pentru totdeauna, Matei a plecat pentru totdeauna.” Îmi acopăr gura cu palma ca să înăbuș țipătul care vrea să izbucnească.
Asta e sfârșitul. Adevăratul sfârșit.
Cu degete tremurânde, confirm divorțul. Și în acel moment, parcă un întrerupător se răstoarnă în mintea mea.
De la iubire la ură.