Bătaia puternică la ușă m-a făcut să tresar. Inima mi se zbătea nebunește în piept în timp ce m-am ridicat și am deschis.
Pe prag stătea domnul Carter, avocatul doamnei Patterson, cu o expresie serioasă, dar ochii lui trădau o umbră de emoție.
“Bună seara, Grace. Trebuie să vorbim. Ai un moment?”
L-am invitat înăuntru, confuză și epuizată.
“Ce s-a întâmplat? E vorba despre doamna Patterson?”
El a dat din cap afirmativ și a scos un plic groasă din servietă. “Înainte de a pleca, doamna Patterson a lăsat un testament și o scrisoare pentru tine. Am așteptat finalizarea funeraliilor pentru a discuta acest lucru.”
Am luat scrisoarea cu mâini tremurânde și am deschis-o. Recunoșteam scrisul delicat al doamnei Patterson.
**”Draga mea Grace,
Dacă citești asta, înseamnă că am plecat. Dar vreau să știi că am plecat în pace, mulțumită că am avut pe cineva ca tine alături. Ai fost lumina zilelor mele și un suflet bun, care m-a făcut să simt, pentru prima dată într-o lungă perioadă, că nu sunt singură.
Am văzut cum familia mea a fost absentă, cum lăcomia le-a orbit inimile, și știu că odată plecată, vor veni ca niște vulturi să ia tot ce pot. Dar nu le-am lăsat nimic.
Casa mea, economiile mele, tot ce am iîncredințat vieții și muncii mele, îți aparține ție acum. Nu vreau ca tu să mai trăiești în acea cameră mică, să te lupți zi de zi. Meriți mai mult, draga mea Grace.
Această casă este acum a ta. Sper să-ți fie un cămin, așa cum ai fost tu pentru mine.
Cu dragoste eternă, Martha Patterson”**
Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Am ridicat privirea către domnul Carter, incapabilă să cred ceea ce tocmai citisem.
“Este adevărat? Casa, totul… este al meu?”
El a dat din cap afirmativ, un zâmbet cald într-un colț al gurii. “Da, Grace. În testamentul ei, a specificat clar că averea și bunurile sale să-ți revină ție. Familia ei nu primește nimic. A fost dorința ei să te răsplătească pentru dragostea și grija pe care i-ai oferit-o.”
Inima mi se umpluse de o bucurie copleșitoare, dar știam că această veste nu va fi primită bine de către copiii și nepoții ei.
Așa cum mă așteptam, scandalul a izbucnit curând. Familia doamnei Patterson a contestat testamentul, acuzându-mă de manipulare și minciună. Dar toate documentele erau în regulă, iar avocatul ei se asigurase că nu pot schimba nimic. După luni de bătălii legale, judecătoria mi-a dat dreptate. Casa era a mea.
În ziua în care am intrat în acel conac acum al meu, am simțit o pace profundă. Puteam să aud încă râsul doamnei Patterson în camerele însoarite, parfumul ei plutind ușor în aer. Am decis să nu las acea casă să fie doar o amintire a trecutului, ci un loc unde să ofer alinare altora. Am transformat conacul într-un adăpost pentru femei și bătrîni singuri, exact așa cum fusese doamna Patterson.
În timp ce priveam apusul de la fereastra din salon, am știut că, oriunde ar fi fost acum, Martha Patterson zâmbise.
Acum, nu mai eram singură. Aveam o casă. Aveam un scop.
Aveam o familie.