După ce am pierdut-o pe soția mea, Emilia, într-un accident de avion, am învățat să trăiesc cu regretul. Am petrecut 23 de ani plângându-mi iubirea pierdută, doar pentru a descoperi că soarta îmi mai lăsase o întâlnire cu ea și o adevăr șocant la care nu m-aș fi așteptat niciodată.
Stăteam la mormântul Emiliei, degetele mi se plimbau ușor pe pietrele reci ale monumentului funerar. Douăzeci și trei de ani, iar durerea încă se simțea proaspătă. Trandafirii pe care îi adusesem erau vii, colorând piatra gri, ca niște picături de sânge pe zăpadă.
„Îmi pare rău, Emi,” am șoptit, cuvintele rămânând blocate în gât. „Ar fi trebuit să te ascult.”
Telefonul meu a vibrat, scoțându-mă din gândurile mele. Aproape că l-am ignorat, dar obiceiul m-a făcut să verific ecranul.
„Mihai?” vocea partenerului meu de afaceri, Andrei, răsuna prin difuzor. „Scuze că te deranjez în ziua în care mergi la cimitir.”
„E în regulă.” Mi-am limpede gâtul, încercând să sună normal. „Ce se întâmplă?”
„Noua noastră angajată din Germania ajunge în câteva ore. Poți să o iei de la aeroport? Eu sunt prins în ședințe toată după-amiaza.”
Am privit încă o dată la piatra de mormânt a Emiliei. „Sigur, mă ocup eu.”
„Mulțumesc, prietene. O cheamă Larisa. Avionul aterizează la 14:30.”
„Trimite-mi detaliile zborului. Voi fi acolo.”
Hala de sosiri era aglomerată, plină de oameni grăbiți. Țineam sus un cartonaș pe care scria „LARISA.”
O tânără cu părul blond și ochii căprui mi-a atras atenția și s-a apropiat, tragând după ea o valiză. Ceva la mișcările ei și felul în care se purta mi-au făcut inima să bată mai repede.
„Domnule?” Accentul ei era ușor, dar perceptibil. „Sunt Larisa.”
„Bine ai venit în București, Larisa. Te rog, numește-mă Andrei.”
„Andrei.” A zâmbit, iar pentru o clipă m-am simțit amețit. Zâmbetul ăla îmi aducea aminte de ceva pe care nu-l puteam identifica.
„Hai să îți iau bagajele?” am întrebat repede, alungând gândul.
Pe drum spre birou, Larisa vorbea despre mutarea ei din München și despre entuziasmul legat de noul loc de muncă. Era ceva familiar în râsul ei și felul în care ochii i se strâmbau la colțuri.
„Sper că nu te deranjează,” am spus, „dar echipa de obicei ia masa împreună joi. Ai vrea să ni te alături?”
„Ar fi minunat! La noi în Germania se spune că ‘Prânzul face jumătate din muncă.’”
Am râs. „Și noi spunem ceva similar aici… ‘Timpul zboară când iei masa!’”
„Asta-i groaznic!” a chicotit. „Îmi place.”
La prânz, Larisa i-a făcut pe toți să râdă cu poveștile ei. Umorul ei era perfect pe placul meu — sec, ușor întunecat, dar cu un simț al timingului perfect. Era uimitor.
„Știți,” a spus Mihai de la contabilitate, „voi doi ați putea fi rude. Aceleași glume ciudate.”
Am râs. „E suficient de tânără ca să fie fiica mea. Oricum, eu și Emilia nu am avut copii.”
Cuvintele îmi lăsau un gust amar în gură. Eu și Emilia ne doream copii din tot sufletul.
În lunile care au urmat, Larisa s-a dovedit a fi indispensabilă la birou. Avea aceleași ochi pentru detalii și aceeași hotărâre. Uneori, când o priveam lucrând, mă cuprindea o senzație de familiaritate atât de puternică, încât pieptul mi se strângea.
„Andrei?” Larisa a bătut la ușa biroului meu într-o după-amiază. „Mama mea vine din Germania să mă viziteze săptămâna viitoare. Ai vrea să te alături pentru o cină? E foarte dornică să te cunoască. Adică, șeful meu!”
Am zâmbit la alegerea cuvintelor ei. „Ar fi o onoare.”
Restaurantul în weekendul următor era liniștit și elegant. Mama lui Larisa, Eliza, mă studia cu o intensitate care mă făcea să mă simt inconfortabil. Când Larisa a plecat la baie, mâna Elizei s-a întins rapid, apucându-mi umărul cu o forță surprinzătoare.
„Nu îndrăzni să te uiți la fiica mea așa,” a șoptit.
M-am încordat. „Scuze?”
„M-ai auzit. Știu totul despre tine, Andrei. Totul.”
„Nu înțeleg ce spui.”
„Lasă-mă să-ți spun o poveste,” a întrerupt ea, vocea scăzând la un șoptit. Ochii ei nu se dezlipeau de ai mei și, brusc, nu mai puteam să mă uit în altă parte. „O poveste despre iubire, trădare și a doua șanse.”
Eliza s-a aplecat ușor înainte, degetele îi erau strânse în jurul paharului de vin. „A fost cândva o femeie care își iubea soțul mai mult decât viața însăși. Erau tineri, pasionați și plini de visuri.”
„Nu înțeleg ce legătură are asta cu—”
„Ascultă,” a spus ea, cu vocea blândă, dar fermă. „Această femeie voia să-i ofere soțului său ceva special. Știi, era un prieten vechi… cineva care avusese o ceartă cu soțul ei cu mulți ani în urmă. Și-a spus ‘Ce cadou mai frumos decât să vindeci vechile răni?’”
Inima îmi bătea rapid pe măsură ce Eliza continua.
„Ea l-a contactat pe acest prieten, Paul. Îți amintești numele, Andrei? S-au întâlnit în secret, plănuind o reconciliere-surpriză pentru ziua de naștere a soțului ei.”
Cam totul îmi părea familiar. „Cum știi despre Paul?”
„Apoi, chiar înainte de sărbătoarea de ziua lui, a descoperit ceva minunat. Era însărcinată. Pentru o clipă, totul era perfect. Un copil, o prietenie reconciliată, o familie întreagă… Totul perfect.”
Vocea Elizei s-a spart. „Dar apoi au apărut fotografiile. Sora soțului ei, mereu atât de protectivă și geloasă, le-a adus la el. Poze cu soția lui plimbându-se cu Paul, vorbind, râzând, întâlnirile lor secrete din parc. Totul. Și în loc să întrebe, în loc să aibă încredere în femeia pe care pretindea că o iubește, el pur și simplu…”
„Oprește-te!” am șoptit.
„A dat-o afară,” a continuat Eliza. „Nu a mai răspuns la telefoane. Nu i-a permis să explice că plănuia surpriza de ziua lui, că Paul era de acord să vină la petrecere, să facă pace după toți acești ani.”
Lacrimile îi curgeau pe față acum. „Ea a vrut să pună capăt totului. Vrea să fugă undeva unde nimeni nu o cunoaștea. Dar angajatorul ei a găsit-o și a ajutat-o. A aranjat ca ea să plece în străinătate și să înceapă o viață nouă. Dar avionul…”
„Avionul s-a prăbușit,” am terminat eu, vocea mea era goală.
„Da. Avionul s-a prăbușit. Emilia a murit pe loc. Dar nu a fost capătul poveștii.”
Am rămas încremenit, în timp ce Eliza privea spre fiica ei, fără să spună un cuvânt.
În fața mea, Eliza părea mai mult o figură fantomatică decât o femeie reală.
Își ștergea lacrimile cu dosul palmei și, pentru o clipă, am crezut că în mintea ei se derulau aceleași imagini vechi, de mult uitate. Dar cuvintele ei rămâneau în aer, învăluind întreaga sală într-o tăcere apăsătoare.
În acel moment, îmi dădeam seama că ceea ce îmi spunea nu era doar o poveste; era realitatea ascunsă de mult timp.
„Emilia… soția mea…” abia reușeam să rostesc cuvintele. „Asta înseamnă că Larisa…”
„Larisa este fiica ta,” a spus Eliza cu o voce tăioasă, dar plină de înțelegere. „Ea nu știa, Andrei. Nu știa nimic despre tine și despre ce s-a întâmplat. Îi ascunsesem adevărul pentru a o proteja. O protejam de toate acele minciuni. Însă acum, când o văd crescând și devenind tot mai mult ca tine, nu mai pot să rămân tăcută.”
Cuvintele ei erau ca un junghi care mă străpungea în fiecare colț al inimii. Nu îmi venea să cred. Larisa, tânăra pe care o ajutam în fiecare zi, cu care lucram, cu care râdeam și împărtășeam momente de camaraderie – ea era fiica mea. Fiica mea, pe care nu am știut niciodată că o am.
„De ce mi-ai ascuns asta, Eliza?” am întrebat, încercând să îmi păstrez calmul. „De ce mi-ai ascuns-o pe Larisa? Am dreptul să știu!”
„Era prea dureros, Andrei,” a răspuns ea, vocea tremurând. „Știam că ai fost distrus de moartea Emiliei. Am vrut să o protejăm pe Larisa. Și tu… tu aveai propria durere de purtat. Nu aveam cum să îți aducem încă o povară. Dar acum… acum nu mai pot sta deoparte.”
Am simțit cum toată energia îmi părăsea corpul. M-am lăsat pe spătarul scaunului, privind în gol, complet copleșit de tot ceea ce mi se întâmpla. Larisa, fiica mea. Ea crescuse fără să știe cine sunt eu. Trăise toți acești ani fără prezența unui tată, iar eu, fără să știu, am fost aproape de ea, fără să fiu conștient că legătura noastră era mult mai adâncă decât mi-aș fi putut imagina.
„Este vina mea,” am spus, cu vocea răgușită. „Am fost orb. Nu am știut. Nici măcar nu am întrebat.”
M-am ridicat, tremurând, și am început să merg prin încăpere, fără să știu ce să fac cu toate gândurile și emoțiile care mă copleșeau. Fiecare pas părea să mă îndepărteze de realitate, iar tot ce aveam în fața mea era o imensă încâlceală de dorințe neîmplinite, regrete și o durere care nu putea fi uitată.
„Cum să-i spun?” am întrebat, simțind un nod în gât. „Cum să-i spun că sunt tatăl ei, acum, după atâția ani?”
„Nu sunt sigură că există un mod ușor de a-i spune, Andrei,” a răspuns Eliza, ridicându-se și punându-și mâna pe umărul meu. „Dar trebuie să înfrunți adevărul, pentru că Larisa are dreptul să știe cine ești. Și tu ai dreptul să o cunoști. E timpul să te împaci cu trecutul.”
Am rămas în tăcere, gândindu-mă la toate momentele pe care le-am pierdut, la cât de mult mi-ar fi plăcut să fiu alături de Larisa în toți acești ani. Dar acum nu mai aveam de ales. Trebuia să fac față adevărului. Trebuia să-mi regăsesc fiica.
Am închis ochii și am lăsat valurile de emoție să mă cuprindă. Am iubit-o pe Emilia din tot sufletul meu, și chiar dacă fața ei era schimbată, chiar dacă totul părea imposibil, era ea. O simțeam. Ochii aceia, același suflet, aceeași iubire care mă urmărise atâția ani. Și acum… acum aveam o șansă, o a doua șansă.
„Vreau să le cunosc. Vreau să le dau o șansă,” am spus în cele din urmă, cu vocea tremurândă. „Vreau să încerc, să reconstruiesc ce am pierdut.”
În acea seară, în timp ce stăteam la masă cu Eliza și Larisa, am realizat că viața avea să-mi ofere o a doua șansă. A doua șansă de a fi tată, de a fi parte din viața unui copil pe care nu l-am știut. În ciuda tuturor obstacolelor, aveam acum ocazia să îndrept ceea ce fusese greșit și să încep o nouă poveste cu Larisa. Una care nu va mai fi marcată de secrete și regrete.
La sfârșitul acelei zile, am știut că drumurile noastre nu erau încă trase, dar aveam un nou început. Un început greu, dar necesar.