După ce m-am căsătorit cu Cristina, viața noastră a fost simplă, dar fericită. Eram doi tineri plini de speranțe, încrezători în viitor. Ne-am cunoscut încă din liceu, iar la puțin timp după absolvire, ne-am hotărât să ne unim destinele. Am avut prima noastră locuință, o garsonieră modestă, dar era suficient. Trei ani mai târziu, a venit pe lume primul nostru fiu, urmat de un al doilea băiat, iar mai apoi de o fetiță. Cristina s-a dedicat trup și suflet copiilor, iar eu munceam din greu pentru a ne asigura un trai decent.
Oportunitățile financiare din țară erau limitate, iar cheltuielile noastre creșteau de la an la an. Am hotărât, cu inima strânsă, să plec la muncă într-o altă țară. Belgia mi-a oferit un loc de muncă stabil și un salariu mult mai bun. Timp de zece ani, am muncit din greu, trimițând lună de lună bani acasă. Cristina gestiona gospodăria, creștea copiii și părea să fie mereu recunoscătoare pentru eforturile mele. Tot ce-mi doream era ca, într-o zi, să ne reîngrijim viața împreună, să ne bucurăm de ce am construit.
Când m-am întors, ne-am deschis o mică afacere, care, cu timpul, a devenit profitabilă. Eram din nou împreună, iar copiii noștri deveniseră adulți, fiecare cu drumul său în viață. Cristina începuse să lucreze pentru o companie mare, ceea ce presupunea numeroase călătorii de afaceri. Părea o femeie puternică și independentă, iar eu eram mândru de ea.
Anii au trecut, iar obiceiul Cristinei de a pleca des devenea tot mai pronunțat. Uneori era plecată câte o lună întreagă. Mă suna zilnic, dar de multe ori discuțiile erau scurte. Se scuza că este obosită sau că are prea multe pe cap. Niciodată nu mi-am pus problema infidelității. Credeam în ea, în familia noastră, în tot ce am clădit împreună.
Până într-o zi. O zi care mi-a schimbat viața pentru totdeauna.
A trebuit să plec într-un alt oraș, pentru a negocia un contract de achiziție en-gros de fructe. Am fost invitat în biroul directorului firmei, un bărbat numit Andrei. Când am intrat, privirea mi s-a oprit pe o fotografie de pe biroul lui. Inima mi s-a oprit pentru o secundă. Cristina zâmbea dulce, lipită de Andrei, ca și cum ar fi fost soția lui.
Mi-am adunat toate forțele să par normal. Cu o voce calmă, am întrebat cine este femeia din fotografie.
“Soția mea”, a răspuns el cu mândrie. “Suntem căsătoriți de patru ani. E o femeie minunată, doar că pleacă des în delegații.”
Cuvintele lui m-au lovit ca un trăsnet. Am acceptat, aproape robotic, invitația lui de a merge la el acasă pentru a semna contractul și pentru a o cunoaște pe soția lui. Tot drumul, Andrei a vorbit despre Cristina, despre cât de minunată este, despre cât de mult o iubește.
Când am ajuns la casa lor, Cristina a apărut la ușă. Când m-a văzut, fața i s-a albit. Ne-am privit îndelung, într-o tăcere grea. Fără să spun un cuvânt, m-am întors și am plecat.
Drumul până acasă a fost un coșmar. În mintea mea răsuna o singură întrebare: “De ce?” Zile întregi am fost un om distrus, incapabil să mă adun. Cristina a sunat, dar nu am răspuns. După o săptămână, am ridicat telefonul. M-a implorat să o ascult. A spus că a fost vina mea, că am fost absent, că ea s-a simțit singură. Se pierdea în explicații, iar la final cerea iertare. I-am ascultat cuvintele, apoi am închis fără să spun nimic.
Două săptămâni mai târziu, Cristina a venit acasă. Voia să discutăm. Am adunat copiii și am rugat-o să le spună lor totul. A spus că nu a vrut niciodată să ne facă rău, că ne iubește, dar că eu sunt vinovat pentru că nu i-am oferit atenție. Fiica noastră plângea, iar băieții o priveau înglodați în tăcere. Cristina a înțeles că pierduse totul. A plecat.
Un an mai târziu, Andrei o părăsise și ea se întorsese în oraș. A încercat de câteva ori să ia legătura cu mine și cu copiii, dar niciunul dintre noi nu i-a mai răspuns. Era prea târziu. Tot ceea ce fusese odată familia noastră se spulberase în fața minciunilor ei. Iar eu, la 57 de ani, încercam să-mi reconstruiesc viața din cioburile trecutului.