Am deschis poarta veche cu o tresărire. Mânerele ruginite mi-au zgâriat palma, iar scârțâitul ei – același pe care îl știam de copil – mi-a tăiat sufletul ca o lamentare. Curtea părea mai mică decât o țineam minte, parcă strânsă de timp, dar florile mamei, acei trandafiri crescuți din dragoste și răbdare, încă stăteau semeți în jurul fântânii, ca niște martori tăcuți ai tuturor anotimpurilor trecute.
„Cine-i acolo?” se aude o voce subțire, puțin răgușită, de la ușa casei.
O văd. Stă în prag cu mâna dusă la frunte, făcând umbră ochilor obosiți. E mai mică decât îmi aminteam, mai plăpândă, ca o frunză care a trecut prin prea multe toamne. Părul i-a albit de tot, dar basmaua albastră – cea pe care i-am trimis-o acum trei ani, dintr-un impuls de vinovăție – îi încadrează chipul îmbătrânit și drag.
„Eu sunt, mamă… Gheorghe,” spun, cu nod în gât, de parcă mi-aș cere iertare.
Clipi de câteva ori, apoi își duse mâinile tremurânde la gură. „Gheorghiță? Gheorghiță al mamei?” vocea i se frânge, și din ochi îi curg lacrimi. „Tu ești, băiatul meu? Ai venit?”
Am zâmbit strâmb, cu buza tremurând. M-am apropiat și am strâns-o în brațe. Era ușoară ca o pasăre, cu trupul mic și fragil. Dar mirosul… mirosul era același – levănțică, pâine coaptă și dragoste pură. Mirosul copilăriei, al serilor liniștite, al siguranței.
„Am visat azi-noapte că te întorci,” îmi șoptește, lipindu-și obrazul de pieptul meu.
În bucătăria mică și întunecoasă, soba de tuci încă dădea căldură. Pe perete, calendarul avea toate zilele trecutului tăiate cu grijă, cu creionul. Un semn că fiecare zi a fost numărată cu speranță și așteptare.
„Camera ta e exact cum ai lăsat-o,” zice, umplând o cană veche cu lapte proaspăt. „N-am lăsat-o să prindă praf. În fiecare săptămână aeriseam și ștergeam. Cine știe, poate…”
Mă uit la cana aceea ciobită la margine și mi se strânge sufletul. Totul aici e păstrat cu sfințenie. Ca un muzeu al dragostei ei pentru mine.
„Te-ai făcut frumos, Gheorghiță… dar parcă ai slăbit. Nu mănânci acolo unde ești tu?” mă întreabă, cercetându-mă cu acea privire de mamă care nu uită niciun detaliu.
Zâmbesc. După atâția ani, prima ei grijă e dacă mănânc destul.
„Și… cât stai? Ai venit doar în vizită?” În vocea ei simt o ezitare, dar și o flacără de speranță care mă arde pe dinăuntru.
Îi iau mâinile noduroase în ale mele, și-i spun cu hotărâre: „Nu mai plec, mamă. M-am întors acasă. Definitiv.”
Ochii i se luminează, dar în privire pâlpâie și umbra îndoielii. A mai auzit promisiuni. A mai numărat pași care nu s-au întors.
„Am vândut apartamentul din Milano,” continui. „Vreau să renovez casa. Să pun pe picioare o afacere mică, aici, în sat. Să fim aproape.”
Lacrimile ei se rostogolesc fără oprire. Nu mai încearcă să le ascundă. „Doamne, cât m-am rugat pentru clipa asta…” spune, tremurând.
Cina e simplă, dar are gust de sărbătoare. Sarmale gătite cu o zi înainte, „poate vine Gheorghiță,” gândise ea. Iar acum sunt aici, în fața ei, și fiecare îmbucătură are gust de împăcare.
Mâinile ei tremură ușor când taie pâinea. Aceleași mâini care mi-au legat șireturile, care m-au mângâiat când aveam febră, care au ridicat gospodăria asta fără ajutor de la nimeni. Acum sunt obosite, dar tot calde. Tot iubitoare.
„Mâine mergem împreună la piață,” îi spun. „Mergem să-ți iei ce vrei tu. Și mă lași să-ți iau și o geacă nouă, da?”
Zâmbește cu mândrie. Nu pentru geacă. Ci pentru că va putea ieși prin sat cu mine, să o vadă vecinele. Să știe lumea că nu e singură. Că băiatul ei s-a întors.
Și în acea bucătărie mică, cu pereții scorojind și tavanul scund, simt pentru prima oară în zece ani că sunt acasă. Nu contează câți bani am făcut sau ce am pierdut în străinătate. Nimic nu se compară cu vocea mamei care mă strigă „Gheorghiță al mamei” și cu mirosul acelei cine modeste, dar încărcate de sens.
Toată lumea pleacă. Dar prea puțini se întorc. Iar atunci când o fac… redevin, pentru o clipă, copiii aceia care, în ciuda anilor, n-au uitat cine i-a așteptat.