Când am deschis poarta casei părintești după zece ani, am știut că nimic și totul se schimbase în același timp.
Poarta scârțâie exact ca în copilărie, iar sunetul îmi strânge inima. Curtea e mai mică decât mi-o aminteam, dar trandafirii mamei încă înfloresc lângă fântână, încăpățânându-se să aducă culoare peste pământul bătătorit.
„Cine-i?” aud o voce subțire dinspre casă.
Stă în pragul ușii, cu mâna streașină la ochi. E mai mică decât mi-o aminteam, cu părul complet alb acum. Basmaua ei albastră, cea pe care i-am trimis-o de ziua ei acum trei ani, îi încadrează fața brăzdată de riduri.
„Eu sunt, mamă. Gheorghe.”
Timiditatea mă cuprinde brusc, de parcă aș fi din nou copilul care venea acasă după ce spărsese un geam cu mingea.
Clipește de câteva ori, apoi mâinile îi zboară la gură. „Gheorghiță? Gheorghiță al mamei?” Vocea îi tremură, iar ochii i se umplu de lacrimi. „Ai venit?”
Copiii de azi nu vor înțelege niciodată ce înseamnă să pleci din sat pentru o viață mai bună, lăsându-ți părinții să îmbătrânească singuri în case tot mai goale.
Când o iau în brațe, simt cum trupul ei s-a făcut mic și fragil, ca o pasăre. Dar mirosul ei e același – un amestec de levănțică și pâine proaspătă, mirosul copilăriei mele.
„Știam că vii,” șoptește ea. „Am visat azi-noapte că te întorci.”
În bucătăria mică, aceeași sobă de tuci în care trosnesc lemne. Pe perete, calendarul arată luna curentă, cu zilele tăiate cu creionul una câte una.
„Ți-am păstrat camera așa cum era,” spune ea, turnându-mi lapte proaspăt într-o cană albastră, ciobită la margine. „În fiecare săptămână am șters praful și am aerisit.”
„Te-ai făcut frumos, Gheorghiță,” spune ea, studiindu-mi fața cu atenție. „Dar slab. Nu mănânci destul acolo?”
Zâmbesc. După zece ani de absență, prima ei grijă e dacă mănânc suficient.
„Stai mult, mamă? Sau iar pleci?”
În vocea ei e atâta speranță încât simt cum mi se rupe sufletul. Cine mai ține astăzi legătura cu părinții rămași la țară, când viața modernă ne fură tot timpul și energia?
„Nu mai plec, mamă,” răspund, luându-i mâinile într-ale mele. „Am venit să rămân.”
Ochii ei se luminează, dar văd și îndoiala. A auzit de prea multe ori această promisiune.
„Am vândut apartamentul din Milano,” continui eu. „Vreau să renovez casa, să pun o afacere mică aici.”
Lacrimile ei curg acum liber, fără să încerce să le mai ascundă. „Doamne, cât m-am rugat pentru ziua asta,” șoptește ea.
În timp ce mama pregătește cina, mă uit la mâinile ei. Sunt mâini care au muncit toată viața – la câmp, în grădină, în casă. Mâini care m-au mângâiat când eram bolnav, care acum tremură ușor când taie ceapa pentru mâncare.
Nimeni nu te va iubi vreodată cum te iubește propria mamă, indiferent cât de departe ai pleca sau cât de mult timp ai lipsi.
„Mâine mergem la piață, mamă,” spun eu, în timp ce ea așază pe masă sarmalele păstrate special pentru această zi.
Zâmbește, știind că va putea să se sprijine de brațul meu prin sat, că vecinele vor vedea că fiul ei s-a întors, că nu e abandonată ca atâtea alte bătrâne.
Când ne așezăm la masă, realizez cât de simple și totuși cât de prețioase sunt aceste momente. Toate restaurantele de lux din Milano nu se compară cu această cină simplă, în bucătăria copilăriei mele, cu mama în fața mea, zâmbind printre lacrimi.