Ilinca privea ușa masivă din lemn, aceeași ușă care fusese martoră la plecarea lui Andrei șase luni în urmă. Atunci, cuvintele lui răsunaseră ca un blestem: „De ce ți-ar mai trebui o casă, dacă nu vei apuca vara?”. Acum, el era din nou acolo, iar ea, ascunsă în spatele zăvorului, simțea că timpul se scurge altfel pentru cei ce știu că sfârșitul e aproape.
Boala, care părea că s-a retras o vreme, revenise cu o cruzime rece, lipsită de speranță. Doctorul fusese direct: „Mai aveți, cel mult, o lună.” Ilinca nu plânsese, nu ceruse nimic — doar se rătăcise pe străzile orașului, privind viața care se desfășura impasibilă, de parcă nimic nu se schimbase.
Dar se schimbase.
În interiorul ei, o liniște stranie o făcea să accepte inevitabilul. Nu mai simțea furie, nu mai simțea teamă. Doar un gol imens.
Andrei, încrezător și arogant, cu parfumul său scump înæbușind aerul, vorbi cu o superioritate răcească:
— Semnează casa pe numele meu. Oricum nu o vei mai folosi.
Ilinca nu a ripostat. Doar l-a privit, cu acei ochi goi care nu mai purtau nici măcar durere.
A doua zi dimineață, a pășit în biroul notarului. Acolo, destinul i-a scos în cale pe Maria, o femeie trecută prin ani, cu ochii obosiți de griji. Nepotul ei, Mihai, un copil de doar opt ani, ducea o luptă nedreaptă cu o boală nemiloasă. Avea nevoie de tratament urgent, dar banii erau un vis prea îndepărtat.
Ilinca și-a ridicat privirea spre actele din fața ei. Andrei a făcut un pas în față, nerăbdător să pună mâna pe ceea ce considera deja al lui.
În schimb, Ilinca a apucat stiloul și a semnat, dar nu pentru Andrei. Casa nu avea să fie a lui. Ci a Mariei.
— E a voastră. Vindeți-o și salvați-l pe Mihai.
Pentru prima oară, Andrei a rămas fără glas. Apoi, furia l-a cuprins. A izbucnit, a strigat, a trântit scaunul, a înjurat. Dar Ilinca a rămas nemișcată.
Seara, în liniștea camerei sale, a privit spre fereastra deschisă, ascultând zgomotul de dincolo de ea. Un ciripit de pasăre, un vânt blând făcând frunzele să foșnească, pașii grăbiți ai unor oameni care, spre deosebire de ea, mai aveau timp.
În zori, inima i s-a oprit liniștit. Mâna Mariei, caldă și tremurândă, a fost ultima atingere pe care a simțit-o.
— Primește, Doamne, acest suflet curat în Împărăția Ta… — a șoptit Maria, cu lacrimi curgându-i pe obraji.
Iar pe holul unde, cu o zi în urmă, răsunaseră furia și lăcomia, acum se auzea doar un plâns stins de copil și o recunoștință pură, aproape îngerească.
Ilinca plecase, dar lăsase în urmă o speranță ce avea să trăiască mai departe.