Ana se întorcea obosită de la serviciu, cu sacoșele pline pentru întreaga săptămână. Nu se grăbea spre casă, unde nu o aștepta nimeni. Tocmai ieșise din magazin, când a auzit un glas subțire de copil:
— Tanti, nu vreți să-l luați pe frățiorul meu? Are doar șase luni și îi este foarte foame. Eu nu am cu ce să-l hrănesc…
Ana s-a întors brusc. În fața ei stătea un băiețel firav, murdar, cu ochi cenușii plini de durere. Părea să aibă cel mult șase ani și ținea strâns în brațe un bebeluș înfășurat într-o pătură veche. Micuțul plângea slab, epuizat de foame.
Privind scena, Anei i-au revenit în minte amintiri dureroase din copilărie: zilele în care mama frământa lipii în loc de pâine, pantofii uzați primiți de la vecini, lunile în care nu putea merge la școală pentru că nu avea încălțări. Știa prea bine ce înseamnă să fii flămând și neajutorat.
Totuși, prin muncă și perseverență reușise să schimbe ceva în viața ei. Fusese elevă premiantă, absolvise facultatea cu rezultate excelente și își găsise un loc de muncă stabil. Apoi îl întâlnise pe Sergiu, un bărbat atrăgător și înstărit, care o curtase cu romantism și cadouri. După câteva luni, îi ceruse mâna.
Nunta lor fusese frumoasă, deși părinții lui Sergiu — mama, Eugenia, un medic cunoscut, și tatăl, profesor universitar — o priveau pe Ana cu superioritate, considerând-o „o fată simplă de la țară”. Totuși, îi oferiseră cheia unui apartament, asigurându-se însă că proprietatea rămânea pe numele fiului lor.
Căsnicia părea fericită la început, dar după doi ani, lipsa unui copil a devenit o rană între ei. Ana făcea tratamente, dar fără rezultat. Într-o zi, totul s-a năruit: Eugenia a venit în vizită și, cu ajutorul unui medic corupt, i-a pus fiului în față o minciună — că Ana ar fi avut un avort și ar fi mințit în privința castității ei. Sergiu a crezut-o pe mamă și pe medic, nu pe soția lui.
— Mi-ai irosit doi ani din viață! Pleacă din casa mea! — i-a strigat el.
Ana a încercat să-și dovedească nevinovăția, dar fără rezultat. A fost alungată, iar după divorț, Sergiu s-a recăsătorit rapid, în timp ce Ana rămăsese singură, cu inima frântă.
Trecuseră luni grele, în care și-a găsit puterea să se ridice. Îi răsărise tot mai des gândul adopției. Visa să devină mamă, chiar dacă biologic șansele erau mici. Strângea acte, vorbea cu medicii, se pregătea sufletește.
Și atunci i-a întâlnit pe cei doi frați abandonați.
— Mama a plecat de acasă și nu s-a mai întors, i-a spus băiețelul. Eu mai pot să trăiesc cu o bucată de pâine uscată, dar el are nevoie de lapte… vă rog, luați-l!
Ana a simțit un nod în gât. Nu putea să-i lase acolo. L-a urmat pe băiat până la apartamentul lor: o locuință cufundată în mizerie, unde mama, o femeie alcoolică și indiferentă, trăia în haos și nepăsare.
— Dacă vreți copiii, plătiți-mi. Cincizeci de mii pentru amândoi, a spus femeia rece, fără să clipească.
Ana, copleșită, i-a promis că va reveni cu banii, lăsând totuși un avans și trimițându-l pe Rareș să cumpere lapte praf pentru fratele lui. Apoi a mers direct la poliție și a povestit totul.
Ancheta a confirmat tot ce văzuse: mama fusese decăzută din drepturile părintești, iar copiii au fost dați în plasament. După câteva luni, instanța a aprobat adopția. Ana a devenit oficial mama lui Rareș și a micuțului Andrei.
Anii care au urmat au fost plini de schimbări. Rareș s-a înscris la fotbal și la ciclism, Andrei a crescut vesel la grădiniță, aducând mamei primele lui desene. Vacanțele la mare, serile cu clătite și jocuri de societate, plimbările prin parc — toate i-au unit într-o familie adevărată.
Viața Anei a căpătat un nou sens. Și-a deschis un mic atelier de jucării lucrate manual, care a devenit un loc plin de culoare și bucurie. Afacerea i-a adus nu doar stabilitate, ci și satisfacția de a crea ceva frumos alături de copiii ei.
Într-o zi, la supermarket, s-a întâlnit cu Sergiu.
— Ana? Tu… ai copii? — a întrebat el, uluit.
— Da. Întotdeauna mi-am dorit să fiu mamă. Acum am familia mea, i-a răspuns ea cu zâmbetul senin.
Sergiu i-a mărturisit că se despărțise de a doua soție și că aflase că el, de fapt, nu putea avea copii. Regreta amarnic că o alungase și că își lăsase propria mamă să-i distrugă căsnicia. Dar Ana nu mai trăia în trecut.
L-a privit cu compasiune, apoi l-a lăsat în urmă, ținându-și copiii de mână. Pentru ea, viitorul era clar: Rareș și Andrei erau darul vieții, iar iubirea lor era tot ce conta.