Mai rămăseseră puțin peste șaptezeci de kilometri până la marginea unuia dintre satele aproape părăsite, când a văzut o bătrână rezemată de un baston improvizat dintr-o creangă. În fața ei, pe o ladă de lemn răsturnată, stăteau borcane cu conserve de casă. Rareș a încetinit și a ieșit din mașină.
I se păruse tare tristă bătrânica aceea singură, pe marginea drumului pustiu.
— Bună ziua, mătușă, ce vindeți? Nu vă pare rău să dați asemenea bunătăți? — a început el conversația. La care bătrâna, parcă rușinată, i-a răspuns încet:
— Păi, dragule, n-aș sta eu aici dacă mi-ar ajunge pensia… Dar mai e vreo săptămână până vine, și de bani nici urmă. Și dacă nu vând borcanele astea scoase de sub podea, fiul meu cel neisprăvit o să le schimbe toate pe rachiu și o să le bea.
Lui Rareș i s-a făcut atât de milă de femeia aceea amărâtă, încât a decis să mai stea puțin de vorbă cu ea.
— Dar atunci o să vă ia și banii pe care îi câștigați acum…
Bătrâna, cu ochii în pământ, a zis încet:
— Nu-i acasă, bea prin satul vecin cu un prieten. A primit pensia acela. Nu se mai întoarce curând, cel puțin vreo săptămână-două. Ce reușesc să strâng, ascund și pun la bancă, în oraș. Că, dacă mor, nici de înmormântare n-o să fie bani.
Rareș a simțit o strângere de inimă și a cumpărat de la ea un borcan cu dulceață de zmeură. Era desertul preferat al mamei lui, așa că a vrut să-i facă o surpriză.
Prețul cerut de bătrână era atât de mic, că nu acoperea nici măcar valoarea borcanului gol. Rareș a scos câteva bancnote și i le-a întins femeii.
Aceasta, văzând suma, a început să strige:
— Vai, dragule, e prea mult! Ai luat doar un borcan, nu un coș întreg, ia-ți restul!
Dar Rareș, zâmbind, i-a atins mâna cu blândețe și i-a răspuns:
— Nu, mătușă, munca trebuie prețuită. Restul îl veți lua de la alți clienți. Eu atât am considerat că valorează comoara asta dulce. Mulțumesc pentru dulceață! Aveți grijă de dumneavoastră.
Apoi și-a luat rămas-bun și a plecat, punând borcanul în portbagaj. Rareș a văzut cum bătrâna, cu lacrimi în ochi, și-a făcut semnul crucii și i-a făcut cu mâna mult timp după ce plecase…
Rareș a ajuns la mama lui.
— Copilul meu, cât mi-ai lipsit… Atât de mult timp a trecut de când n-ai mai fost acasă…
S-au așezat pe banca din fața casei, iar femeia a continuat:
— Hai înăuntru, trebuie că ești obosit de pe drum și flămând.
Dar Rareș nici nu voia să audă. Părea că un suflu nou îi cuprinsese tot trupul, și, îmbrățișând-o pe mama lui, i-a spus cu drag:
— Ce tot spui, mamă? Nici nu mai simt oboseala. Vreau să stau de vorbă cu toți, să aflu ce s-a mai întâmplat. Iar acasă o să petrecem multe seri cu ceai și povești. Am o săptămână întreagă de concediu!
A sărutat-o, și, parcă amintindu-și ceva, s-a dus la mașină.
După un minut, s-a întors cu borcanul de dulceață.
— Mamă, uite ce ți-am adus. Dulceața ta preferată, de casă, cumpărată de la o bătrânică. Trebuie să guști neapărat din minunea asta.
— Mulțumesc, puiule, ce drag îmi e când îți aduci aminte de ce-mi place…
Rareș a desfăcut borcanul și a băgat o linguriță în dulceața groasă. Dar când lingura a atins ceva tare, s-a auzit un clinchet metalic, ca de fier lovit de fier. Rareș s-a uitat cu uimire la mama lui, a mai băgat o dată lingura și, după o clipă, A ÎNCĂLZIT FAȚA LA LOC DE ALBĂ CE SE FĂCUSE…
Din dulceață, printre bucățile de zmeură și siropul gros, lingura a scos la iveală ceva strălucitor. Rareș a privit mai atent și, cu mâna tremurândă, a scos afară un inel masiv de aur. Nu era orice inel – avea gravate inițiale vechi și o piatră prețioasă albastră în mijloc.
— Mamă… ce e asta?
Femeia a luat inelul și a rămas cu gura căscată.
— Rareș… asta e o piesă de epocă. Seamănă cu bijuteriile pe care le vedeam în colecțiile muzeelor…
Fără să știe exact de ce, Rareș a luat borcanul și a început să-l golească ușor într-un bol. La fund, a mai găsit o mică punguță de catifea, îmbibată cu dulceață, în care se aflau alte trei inele și o broșă cu un vultur dublu, simbol heraldic vechi.
A doua zi, Rareș s-a întors la locul unde o întâlnise pe bătrână, dar acolo nu mai era nimeni. Lada dispăruse, urme nu erau, iar localnicii din satul cel mai apropiat îi spuneau că nu văzuseră nicio bătrână cu conserve de ani de zile.
Un bătrân i-a zis încet, trăgându-și basca pe frunte:
— Dacă-i cea la care mă gândesc, seamănă cu Leontina lui Moș Damian… A murit acum douăzeci de ani. Se zicea că ascunsese bijuteriile familiei în timpul războiului și nu le-a mai găsit nimeni…
Rareș s-a întors acasă cu inima bătându-i tare. Într-o dulceață uitată, cumpărată din milă, găsise nu doar o comoară, ci și un mister vechi de generații.
Dar în minte îi răsuna doar glasul blând al bătrânei:
„Dacă nu le vând, le bea fiul meu pe toate…”
Poate că inelul și bijuteriile nu fuseseră ascunse din greșeală acolo. Poate că fuseseră așezate cu intenție, ca să fie descoperite doar de cineva cu suflet bun…
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.