Ionel a așezat gălețile cu apă pe banca din pridvorul casei Anicăi și voia să plece, dar bunica l-a prins de mânecă, chemându-l în casă. S-a așezat pe lavița lată de lângă ușă și a așteptat instrucțiunile ei.
Gazda a scos în tăcere oală cu sarmale din cuptor, a făcut semn spre ceasul cu pendulă, de parcă ar fi zis că a venit timpul să ia prânzul, și a turnat ciorbă de varză acră într-un castron mare, alături de care a pus o bucată de slănină, o ceapă și o felie de pâine coaptă. Apoi și-a amintit și a pus pe masă o sticlă cu rachiu de casă. Spatele ei încovoiat era acoperit cu un șal moale. Deși în casă era cald, încă purta obiele.
Ionel a rostit cu o voce liniștită:
– De la sarmale nu mă dau în lături. Dar nu beau, am jurat să nu mai pun gura pe băutură, am spus chiar și preotului după ultima bătaie din căminul cultural, când am făcut crize de gelozie pe Ioana. M-am minunat cum de nu m-au arestat. Și am plătit pentru scaunele rupte. Mama mi-a spus că te-a prins durerea de spate, așa că am venit să-ți aduc apă. După ce mă delectez cu sarmalele, aduc și lemne. Poate mai găsești și alte treburi de făcut. Mama, doar ce mă vede stând la televizor, îmi găsește imediat de muncă.
Amuzat de propriul său umor, Ionel a râs atât de tare încât s-a înecat. Baba Anica a început să-i dea ușor peste spate, ca și cum ar fi bătut un cui în perete. Ionel a continuat să înfulece sarmalele cu slănină și ceapă, apoi a întrebat:
– Bunico, când te pui la somn, spatele se îndreaptă sau trebuie să dormi tot așa, curbată?
Anica l-a privit cu ochii săi albaștri, mijiți de un zâmbet, și a dat din mână.
– Ai fost tare frumoasă la tinerețe, cu părul des și sprâncenele arcuite deasupra frunții late, ochii strălucind ca niște licurici. Ioana mea e și ea frumoasă! Uite, cum să nu o iubești? Gata să încep să-i numeri calitățile: frumoasă, înaltă, modestă, harnică, grijulie, cântă bine, dansează frumos, nu e zgârcită, nu a fost căsătorită, nu bea, nu fumează, nu umblă aiurea. Îți dai seama câte calități are!
Ionel a observat cum ochii Anicăi râdeau. Pieptul ei vibra de râs, dar nici un sunet nu ieșea din gură.
– Ce ochi frumoși și limpezi pentru vârsta ta! Bunico, o cunoști pe Ioana, nu-i așa?
Anica a făcut un gest cu mâinile, ridicând umerii, de parcă ar fi zis: “Cine-i cunoaște pe tinerii din ziua de azi?”
– Normal că nu suntem ca voi. Voi ascultați de părinți. Noi, dacă nu ne convine ceva, ne certăm și mergem înainte, fără să ținem cont. Avem propria noastră părere. Tata se sfătuiește mereu cu mine înainte de a face ceva. Iar mama mă consideră stăpânul casei. Frații mei s-au împrăștiat prin orașe, eu sunt cel mai mic, încă necăsătorit, voi locui cu ei. Vreau să mă însor și să am mulți copii. Ioana e tare mândră. Ca veterinar îți spun, poate avea câți copii îi va da Dumnezeu. Ah, am uitat să-ți spun, e sănătoasă tun!
După ce a mâncat pe săturate, Ionel era relaxat, datorită căldurii din casă. Chiar dacă Anica avea spatele dureros, casa era curată. Se remarca un pat mare, cu perne până la tavan și cu o cuvertură frumoasă.
Ionel a început să viseze cu voce tare:
– Ce-aș vrea un astfel de pat pentru prima noapte de nuntă! Sau poate nu, că te topești în el și uiți de toate treburile.
A continuat vorbind:
– Cum termină Ioana școala, se întoarce în sat și ne căsătorim. Ea învață să fie asistentă medicală. Ăsta da noroc, eu vindec animalele, iar ea oamenii. Deși mama uneori îi zice tatălui “animal”. Parcă toți suntem niște animale. Ai auzit de Costel, care a furat motocicleta lui Petru și a scufundat-o în iaz? Și Victor, care a fumat în pod și era să dea foc casei. Niște animale!
Cel mai mare “animal” a fost însă Mirel. A păcălit-o pe Nadia, a lăsat-o însărcinată și s-a întors din oraș cu altă mireasă. Nadia era să-și piardă mințile, de credeam că își va pune capăt zilelor. Dar acum, e mândră de burtică și spune că va avea un băiat, un dar de la Dumnezeu. Dar mă întreb, cum va trece Mirel pe lângă casa ei știind că acolo trăiește fiul său? Eu pe Ioana n-o voi părăsi niciodată! O privesc și vreau s-o îmbrățișez așa! Să ne contopim într-unul singur. Dar e fata cuminte, până la nuntă nici vorbă. După nuntă vom trasa linia și n-o voi forța să treacă peste ea. O asistentă foarte bună va fi, îți îndreaptă repede spatele. Face injecții de parcă ar fi înțepătura unui țânțar. Mi-e dor de tine, bunico, chiar dacă vom locui mai departe când CAP-ul ne va da o casă. Dar voi găsi mereu timp să te ajut și să vorbesc cu tine. Ce mai ai prin cămară bun de gustat?
Anica a luat repede o tingire și a scos din cuptor o plăcintă cu carne. Mirosul de hrișcă era îmbietor! Ionel a luat lingura și, ca un copil, a bătut fericit masa cu ea. Anica zâmbea, ochii îi străluceau de bucurie că felurile ei de mâncare i-au adus plăcere tânărului.
– Culcă-te pe patul cu perină, în timp ce mănânc eu. Sau e doar de decor? Nu-i nimic, îl vom folosi și cu Ioana.
Ionel iar s-a înecat, dar de data asta Anica nu l-a mai bătut pe spate. Ar fi vrut să-l mângâie, să-i mulțumească pentru optimism, pentru că a petrecut timp cu ea. Cu mâinile ei aspre, muncite, l-a mângâiat ușor pe spate și apoi l-a sărutat pe creștet.
Ionel s-a ridicat de la masă spunând:
– Cum să muncești cu burta plină? Numai bine de tolănit pe perină.
A râs și a ieșit pe ușă. A adus câteva brațe de lemne, a măturat pridvorul, a verificat situația din cotețul porcului, a mulțumit gazdei și a plecat acasă.
– Unde-ai stat atâta, că Ioana e îngrijorată? Dar cu Anica nu te mai săturai de povești?
– Cum să mă satur? Când îți cere una-alta, cum să nu stai? – zâmbea fiul. – Mamă, Anica e mută de la naștere?
– Nu, dragul meu. Când era fată, în război cânta ca și Maria Tănase. A colindat casele cântând melodii patriotice. Când au venit nemții, și-a cântat cu foc “Războiul Sfânt”, iar nemții i-au tăiat limba. Partizanii au salvat-o, nu au reușit să o împuște. Credeam că e mută din naștere până când ne-a povestit primarul. Satul ei a dispărut, iar al nostru prosperă, deci i s-a dat o casă. Uneori suntem mai răi ca animalele, ne izolăm în casele noastre, fără să ne pese de ceilalți. Dar ea, deși mută, înțelege totul.
– Mamă, Anica vorbește cu ochii! Când îi povestesc de Ioana, se luminează toată. Când i-am zis de Mirel, parcă arunca fulgere! Și știi ceva, mamă, are mâinile tare gingașe. Cine-ar fi zis că o să-mi placă să stau de vorbă cu ea?
Știi de ce? Pentru că e bună și vorbește din suflet. Nu folosește semnele ca alții, parcă e mai mult visătoare decât mută. Mâine i-am promis că o să-i repar ceva în șopron. Așa că nu-mi găsi altceva de făcut, că sunt ocupat.