Intrând în magazinul de jucării, el a privit rândurile de păpuși și și-a oprit privirea asupra uneia dintre ele. Cea mai modernă și frumoasă păpușă însărcinată cu un pântec rotunjit. Fața ei era minunată, ochii strălucitori, trăsături perfecte. Și buzele pline, îngrijite și fascinant de voluptoase. După ce a cumpărat păpușa, a condus spre casă, anticipând momentul când îi va înmâna acest cadou soției sale. Avea deja un plan întreg!
Să-i sugereze subtil că până și păpușile pot rămâne însărcinate acum – iar ea e doar o floare stearpă, va rămâne mereu nedorită de nimeni. Apropiindu-se de casă, soțul aproape că se bucura de viclenia sa. I se părea că acest cadou va fi cel mai rafinat și ingenios.
Cu anticipare, își imagina cum intră în apartament, ținând păpușa la spate și, zâmbind, o scoate chiar în fața Mariei. Fără să spună un cuvânt, pune păpușa direct pe masă. În acel moment, îi plăcea rolul de păpușar crud, ținând-o pe soția sa pe un fir subțire de disperare. Pentru el, acesta era apogeul plăcerii.
Cu toate acestea, întorcându-se acasă de la stațiune și intrând în apartament, soțul s-a confruntat cu o primire complet neașteptată. Maria stătea în prag, nepermițindu-i să intre în apartament. Pe fața ei era încremenită un zâmbet batjocoritor, iar în ochii ei se citea dispreț total.
— Ei, dragule, ai venit să-ți iei rămas bun? — l-a întrebat ea provocator, ridicând o sprânceană.
— Am venit acasă. Nu te bucuri să-ți vezi soțul iubit?
— Sigur că mă bucur – ține acum CADOUL MEU! Uitându-se la el, soțul a devenit într-o clipă verde la față de surpriză…
CONTINUAREA 👇
În fața lui, Maria ținea în mână un teanc de fotografii. Cu un zâmbet rece, i le întinse una câte una. Fiecare fotografie îl înfățișa pe Adrian, soțul ei, în ipostaze intime cu Roxana, amanta lui, în timpul „călătoriei de afaceri” de la mare.
— Surpriză, dragul meu, spuse Maria cu o voce calmă, dar tăioasă ca o lamă de ras. Detectivul pe care l-am angajat face treabă excelentă, nu crezi?
Adrian simți cum pământul îi fuge de sub picioare. Păpușa însărcinată pe care o ascundea la spate părea acum ridicolă și copilărească în comparație cu lovitura pe care tocmai o primise.
— Poți să păstrezi păpușa aia stupidă pentru noua ta familie, continuă Maria, observând pachetul pe care încerca să-l ascundă. Cred că știi că divorțul nostru începe mâine. Avocatul meu te va contacta.
— Maria, ascultă, pot să explic… începu Adrian, dar cuvintele i se opriră în gât când văzu următorul lucru pe care soția sa îl scotea din spatele ușii.
Era o valiză. Valiza lui.
— Ți-am împachetat toate lucrurile esențiale, spuse ea cu o eficiență rece. Restul le poți lua săptămâna viitoare, când eu voi fi plecată.
— Nu poți să mă dai afară din propria mea casă! protestă Adrian, simțind cum furia îi înlocuiește șocul inițial.
Maria râse scurt, un râs lipsit de orice urmă de umor.
— Propria ta casă? E amuzant că menționezi asta. Vezi tu, în timp ce tu îți petreceai timpul cu Roxana, eu am avut câteva întâlniri interesante cu avocatul meu. Se pare că apartamentul acesta, fiind moștenit de la părinții mei, îmi aparține exclusiv. La fel ca și firma pe care ai folosit-o ca paravan pentru escapadele tale amoroase.
Adrian simți cum se înalță un val de panică în pieptul său. Firma. Firma pe care Maria o moștenise și pe care el o administra de ani de zile, considerând-o practic a lui.
— Nu poți să faci asta, șopti el, realizând brusc amploarea situației în care se afla.
— Ba da, pot. Și încă ceva…
Maria scoase ultimul „cadou” – un plic albastru pe care i-l întinse. Adrian îl deschise cu degete tremurânde. Înăuntru era un rezultat de analize medicale.
— Te-ai întrebat vreodată de ce nu am putut avea copii în toți acești ani? întrebă Maria, privirea ei fixându-l cu intensitate. Doctorul Popescu a fost foarte surprins când i-am arătat rezultatele tale de acum cinci ani, pe care le-ai ascuns cu atâta grijă. Se pare că sterilitatea nu era problema mea, ci a ta, Adrian. Tot timpul a fost problema ta.
Adrian simți cum întreaga lume se prăbușește în jurul său. Își amintea perfect ziua în care primise acele rezultate, cum le ascunsese de Maria, preferând să o lase să creadă că ea era cea care nu putea avea copii, folosind asta ca o armă împotriva ei în toți acești ani.
— Și știi ce e și mai ironic? Roxana ta dragă e însărcinată. Nu cu tine, desigur. Detectivul meu a descoperit că își vede în continuare fostul soț. Dar sigur va fi încântată să afle despre condiția ta medicală.
Maria aruncă o privire spre păpușa însărcinată care ieșise parțial din pachet și zâmbi trist.
— O păpușă însărcinată? Chiar și la final, tot nu te poți abține să nu fii crud. Iată diferența dintre noi, Adrian. Eu îți ofer adevărul, tu îmi oferi doar o altă minciună de plastic.
Fără să mai aștepte un răspuns, Maria împinse valiza spre el și începu să închidă ușa.
— Apartamentul tău de la agenție a fost eliberat. Ai o săptămână să-ți găsești ceva permanent, spuse ea ca ultim cuvânt.
Ușa se închise cu un sunet definitiv, lăsându-l pe Adrian în holul blocului, cu o valiză, un plic cu rezultate medicale și o păpușă însărcinată care părea să-l privească acuzator.
Se uită la păpușă și, într-un acces de furie și disperare, o aruncă în primul coș de gunoi pe care îl găsi în drumul său spre ieșire.
Pe măsură ce pășea în lumina crudă a zilei, Adrian realiza că planul său de a o răni pe Maria se transformase în propria sa cădere. Își pierduse soția, casa, firma și, cel mai important, iluzia controlului pe care crezuse că îl deține asupra vieții sale.
În apartamentul acum gol, Maria se așeză pe canapea, simțind un amestec ciudat de durere și eliberare. Privind fotografiile răspândite pe masă, se întrebă dacă fusese prea dură. Apoi își aminti de toți anii de manipulare, de acuzațiile subtile și mai puțin subtile, de modul în care Adrian o făcuse să se simtă defectă și incompletă.
Nu, nu fusese prea dură. Fusese doar justă. Și pentru prima dată în mulți ani, simți că poate respira din nou.
Telefonul ei sună, întrerupându-i gândurile. Era Cristina, prietena ei cea mai bună, care o susținuse în tot acest proces.
— Ai făcut-o? întrebă Cristina, anxietatea evidentă în vocea ei.
— Da, răspunse Maria, surprinsă de calmul propriei voci. S-a terminat.
— Și cum te simți?
Maria se gândi un moment înainte de a răspunde.
— Ca și cum aș fi renăscut, spuse ea în cele din urmă. Ca și cum, după ani de zile, m-am trezit dintr-un coșmar și pot în sfârșit să încep să trăiesc.
Și în timp ce soarele începea să apună, aruncând umbre lungi prin apartament, Maria realiză că, pentru prima dată în mulți ani, aștepta cu nerăbdare ziua de mâine. O zi care îi aparținea doar ei, fără umbre, fără minciuni, fără Adrian.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.