După ce tatăl meu a murit, am crezut că ce era mai rău trecuse. Nu aveam idee că mama mea vitregă și copiii ei adulți erau pe cale să transforme perioada mea de doliu într-un coșmar și mai mare. Dar mama a apărut cu ceva la care ei nu s-ar fi așteptat niciodată.
După divorțul părinților mei, am rămas cu tata.
Nu pentru că nu mi-aș fi iubit mama. O iubeam. Dar ea se muta în alt stat, iar eu nu voiam să-mi părăsesc școala, prietenii sau camera în care crescusem. Ambii mei părinți au înțeles.
Când tata s-a căsătorit cu Sharon, am încercat să mă adaptez. Ea nu.
Mă tolera cu greu. Zâmbetele ei erau false, iar tonul vocii sale avea mereu o urmă de ironie.
De exemplu, când spunea: „Ai lăsat iar farfuria în chiuvetă,” dar cu acel ton dulceag care striga de fapt: „Nu ești dorit aici.”
Copiii ei adulți, Mark și Lisa, nu erau mai buni. Apăreau ca și cum casa le-ar fi aparținut, mâncau din mâncarea tatălui meu, dădeau volumul televizorului la maximum și mă priveau de parcă eram un câine vagabond pe care tata uitase să-l alunge.
Dar tata îmi lua mereu apărarea.
Întotdeauna.
Nu îi lăsa să mă trateze urât. Dacă Sharon devenea tăioasă, el o tempera. Dacă Mark începea cu remarci răutăcioase, tata îl punea rapid la punct. El era scutul dintre mine și ei. Și asta făcea ca totul să fie suportabil. Asta făcea să mă simt acasă.
Apoi a murit.
Dintr-o dată. Un infarct într-o marți oarecare. Eram încă în stare de șoc la înmormântare. Totul mi se părea ireal, ca și cum pluteam prin acea zi fără să fiu cu adevărat acolo.
Toată lumea spunea aceleași lucruri obișnuite: „A fost un om bun,” „Te-a iubit enorm,” „Acum e într-un loc mai bun.” Voiam să țip la ei.
După slujbă, nu voiam să mă întorc acasă. Prea multe amintiri. Prea multă tensiune. Așa că am rămas peste noapte la cea mai bună prietenă a mea, Maddy, care locuia la doar câteva străzi distanță.
Familia ei a înțeles că aveam nevoie de timp să-mi limpezesc gândurile.
A doua zi dimineață, m-am întors acasă.
Ar fi trebuit să-mi dau seama că ceva era în neregulă. Alea din fața casei era goală, dar veranda… era plină.
Cu lucrurile mele.
Haine, cărți, poza cu mine și tata la pescuit când aveam opt ani – toate aruncate în cutii de carton, ca niște gunoaie.
Un pulover pe care crezusem că l-am pierdut atârna pe jumătate afară dintr-o cutie.
Am clipit, confuză. „Ce naiba…?”
Mi-am scăpat geanta și am alergat spre ușă.
Încuiată.
Am încercat clanța, am bătut, am bătut mai tare. Atunci ușa s-a deschis, iar Sharon a apărut, cu brațele încrucișate și un zâmbet mulțumit.
În spatele ei, Mark stătea rezemat de peretele holului, rânjind. Lisa era așezată pe scări, butonând telefonul, abia ridicând privirea.
„Chiar credeai că vei mai rămâne aici?” a spus Sharon, înclinând capul. „Casa asta este pentru familie.”
Mi-am deschis gura, dar nu am reușit să scot niciun cuvânt.
„A fost casa tatălui tău,” a continuat ea. „Acum, că el nu mai e, îmi aparține. Iar familia mea trebuie să meargă mai departe. Îți sugerez să faci la fel.”
Inima mi s-a frânt. Eram fără adăpost, la doar câteva zile după ce îmi îngropasem tatăl.
Am șoptit: „Mă dai afară?”
Lisa a râs încet, ridicând în sfârșit privirea din telefon și aruncându-mi un zâmbet batjocoritor. Mark a zâmbit la fel.
„Nu ai niciun drept,” am spus, cu vocea tremurândă.
Sharon a chicotit. „Oh, draga mea. Ba am. Acum, te rog, ia-ți lucrurile și pleacă. Dacă nu, voi fi nevoită să chem poliția.”
Și mi-a trântit ușa în față.
Știam că nu glumește, așa că am apucat ce am putut: rucsacul, o geantă plină cu haine și poza înrămată cu mine și tata.
Îmi tremurau atât de tare degetele, încât am scăpat-o pe jos.
Eram încă în curte când am simțit o privire asupra mea. Vecina noastră, doamna Jenkins, stătea pe veranda ei și mă privea.
A venit încet spre mine și mi-a spus: „Dacă ai nevoie de un loc unde să stai, am o canapea liberă.”
Probabil că ar fi trebuit să mă întorc la Maddy, dar eram atât de șocată încât abia am reușit să dau din cap și să-i mulțumesc femeii amabile.
În acea noapte, am stat ghemuită pe canapeaua ei, îmbrățișându-mi genunchii, cu lumina de pe verandă abia luminând prin fereastră.
Mă simțeam mică. Pierdută. Ca și cum tot ce era stabil în viața mea se prăbușise.
Și atunci am scos telefonul. Nu voiam să fac asta.
Mama nu putuse să-și ia liber de la muncă pentru a veni la înmormântarea tatălui meu. Dar nu știam ce altceva să fac.
Așa că am sunat-o.
„Mamă?” Mi s-a rupt vocea, iar ea s-a îngrijorat imediat.
„Nu, sunt bine. Adică… nu chiar. E vorba de Sharon… a schimbat încuietorile. A spus că această casă e pentru familie și m-a dat afară.”
„CE?!”
„Știu că nu ai putut veni din cauza serviciului, dar acum stau la doamna Jenkins. Cred că pot lua un autobuz mâine—”
„Nu,” m-a întrerupt mama. „Rămâi acolo. Ajung în câteva ore.”
Și a închis.
A condus toată noaptea.
Când m-am trezit pe la șase dimineața, i-am auzit mașina oprind în fața casei doamnei Jenkins. Am fugit afară desculță.
A coborât din mașină, iar eu am sărit în brațele ei.
Preț de câteva secunde, nu am spus nimic. Nici ea.
Apoi s-a dat puțin înapoi și m-a privit în ochi.
„Draga mea, trebuie să-ți spun ceva. Ceva ce el nu voia să știi,” a spus ea. „Și mai e ceva ce Sharon și copiii ei nu au aflat niciodată.”
Am clipit. „Ce vrei să spui?”
Ea a tras adânc aer în piept. „Draga mea, nu am venit la înmormântarea tatălui tău din cauza motivului pentru care ne-am despărțit. L-am înșelat. Nu ar fi vrut să fiu acolo. Ne-am despărțit în termeni groaznici, dar am ascuns asta bine. Niciunul dintre noi nu voia să știi adevărul,” a mărturisit, evitându-mi privirea pentru o secundă. „Și mi-a fost atât de rușine.”
„Trebuie să glumești,” am murmurat. Acum era momentul să îmi spună așa ceva?!
„Știu. Am fost groaznică, dar îți spun asta acum pentru că…” S-a oprit o clipă, înghițind în sec. „Am vrut să repar lucrurile cumva. Așa că, după divorț, am plătit întreaga ipotecă dintr-o singură tranșă. Și, deși actul casei era pe numele meu, i-am spus tatălui tău că va fi mereu casa lui și a ta.”
Am făcut un pas înapoi, dând din cap. „Tata te-a lăsat să faci asta? Chiar și după…?”
„Da, dar intenția lui a fost mereu să ți-o lase ție într-o zi,” a continuat ea.
„Nu pot să cred asta.”
„Știu că e greu de procesat,” a insistat mama. „Dar, Cynthia, asta înseamnă că Sharon nu deține acea casă, pentru că nici tatăl tău nu a deținut-o vreodată. Și am adus actul cu mine ca să-ți demonstrez.”
În acel moment, am auzit-o pe doamna Jenkins vorbind. „De ce nu intrați amândouă înăuntru? Se pare că aveți o adevărată evacuare de rezolvat,” a spus ea, aruncându-ne un zâmbet blând.
În sfârșit, am zâmbit și eu. „Bine,” am șoptit.
Am așteptat până în weekend. Sharon și copiii ei plecaseră undeva.
Sâmbătă dimineața, mama a sunat un lăcătuș.
Am stat acolo și am privit cum tipul schimba încuietorile. Am urmărit cum mama dădea indicații unei firme de mutări să împacheteze toate lucrurile lui Sharon și ale copiilor ei – cu grijă – și să le așeze pe peluză.
Luni dimineața devreme, le-am auzit mașina oprind.
Nici măcar nu a trebuit să mă uit. Am auzit țipătul.
„CE NAIBA ESTE ASTA?!” Glasul lui Sharon a străpuns aerul ca o sirenă.
Dar tot am tras cu ochiul pe fereastră. Era în papuci și un hanorac de călătorie, iar ochii îi erau umflați. Mark urla în spatele ei, iar Lisa plângea.
„ASTA E CASA NOASTRĂ!” a urlat Sharon. „DESCHIDEȚI UȘA CHIAR ACUM!”
Mama a deschis-o și a ieșit încet, ținând actul casei într-o mână. „Oh,” a spus ea, la fel de calmă ca întotdeauna. „Cred că e o mică neînțelegere. Aceasta nu este casa voastră.”
Gura lui Sharon a rămas căscată când a privit hârtia. „Ce e asta?”
„Este actul casei,” a continuat mama. „Îmi aparține. Vezi? Fostul meu soț nu a fost niciodată proprietarul. Așa că ai dat afară ilegal fiica mea. Eu doar am corectat greșeala ta.”
Mark a scos un sunet ca un câine furios și a încercat să treacă de ea.
Mama i-a blocat drumul. „Dacă faci un pas mai aproape, chem poliția.”
S-a oprit.
Scandalul a continuat vreo zece minute. Sharon plângea. Lisa s-a prăbușit pe o cutie, plângând dramatic. Iar cineva dintre vecini trebuie să fi sunat la poliție din cauza zgomotului.
A trebuit să le explicăm totul polițiștilor, în timp ce Sharon, Mark și Lisa încercau să joace rolul victimelor. Dar, la final, nu aveau nimic cu care să se apere.
Polițiștii le-au spus să plece, și au fost forțați să-și adune lucrurile și să plece cu mașina. Noi am privit totul din casă.
După ce au dispărut, ne-am așezat pe canapea și, pentru prima dată în zile întregi, am simțit că pot respira din nou.
„Ești bine?” a întrebat mama.
Am dat din cap. „Mai bine.”
A zâmbit. „Acum că am rezolvat asta, vom trece actul casei pe numele tău imediat ce împlinești 18 ani. Mai sunt doar câteva săptămâni. Vreau să ai un viitor pe care ei să nu-l poată atinge.”
Nu am spus nimic imediat. Doar am îmbrățișat-o.
În acel moment, nu-mi păsa ce greșeli făcuse în trecut. Asta putea aștepta.
Pentru acum, puteam, în sfârșit, să mă liniștesc și să-mi jelesc tatăl… în siguranță, în casa noastră.