Andrei stătea pe covor, cu picioarele încrucișate, iar Elena era în fața lui, ținând în mână același creion albastru. Dar nu asta îl mișcase pe Mihai. Ci faptul că băiatul… vorbea.
Nu o frază întreagă, nu o poveste, dar vorbea în șoapte mici, clare, cu pauze lungi între ele.
„Soare… mare… cer… albastru…”
Elena nu îl corecta, nu îl presa, doar îl asculta cu ochii umezi, răbdătoare ca o mamă care își ține răsuflarea ca să nu sperie miracolul. Andrei, care ani întregi nu scosese mai mult de două cuvinte pe lună, acum încerca să lege imagini despre lumea lui.
Mihai își duse mâna la gură ca să nu scoată vreun sunet. Nu voia să strice momentul. Dar podeaua scârțâi ușor, iar Andrei ridică privirea.
Când l-a văzut pe tatăl lui, nu s-a retras ca altădată. A ridicat creionul și a spus încet:
„Tati… albastru.”
Atât i-a trebuit lui Mihai ca să se prăbușească pe genunchi.
Elena l-a privit câteva secunde, fără să știe dacă să intervină sau nu, dar Andrei se ridicase deja și mergea spre tatăl lui cu pași mici și nesiguri. Când băiatul i-a pus creionul în palmă, Mihai a izbucnit în plâns ca un om care ținuse prea mult în el.
Elena se ridică încet și ieși din cameră, lăsându-i să aibă clipa lor.
În seara aceea, Mihai a venit la ea la căsuța de oaspeți. Nu avea ochii roșii doar de la lacrimi, ci și de la ceva mai greu: recunoștință, teamă, vinovăție, toate amestecate.
„Elena… nu am crezut că o să-l aud vreodată spunând «tati». Nici măcar în șoaptă.”
Ea zâmbi timid, ca și cum ar fi primit un compliment, nu un miracol.
„A fost tot Andrei. Eu doar l-am lăsat să fie el.”
Dar Mihai clătină din cap.
„Nu. Tu ai făcut ceva ce nu a reușit nimeni. Nici medicii, nici terapeuții, nici… nici eu.”
Elena voia să îi spună că nu era adevărat, că Andrei doar avusese nevoie de siguranță și afecțiune, însă Mihai continua:
„Am vrut să-ți spun ceva de ceva timp… dar azi am înțeles că nu pot să mai amân.”
A respirat adânc.
„M-ai ajutat cu mai mult decât copilul meu. M-ai ajutat și pe mine. M-ai făcut un tată mai bun.”
Elena a simțit cum îi scapă pulsul de sub control. Se temuse de momentul ăsta, pentru că nu voia ca lucrurile să se complice. Contractul era contract, iar viața ei fusese deja dată peste cap.
„Mihai… eu sunt aici pentru Andrei. Asta e tot.”
Dar Mihai nu se apropia, nu îi atingea mâna, nu încălca nicio limită. Doar stătea în fața ei, vulnerabil.
„Știu. Și tocmai asta te face cine ești.”
A urmat o liniște lungă, una în care Elena simțea un nod în gât. Știa că trebuie să păstreze distanța. Dar știa și că, într-un fel, toți trei se schimbaseră.
Zilele următoare, Andrei continua să progreseze. Nu vorbea des, dar vorbea. Și, mai mult decât atât, îl căuta pe tatăl lui. Venea să îi arate jucării, culori, desene. Chiar și când avea o criză, Mihai învăța să nu mai fugă, ci să rămână, să respire alături de el.
Elena îi observa pe amândoi și, în adâncul sufletului, simțea ceva ce nu îndrăznea să numească. O liniște nouă. O apartenență.
Într-o seară, când se pregătea să plece spre căsuța ei, Andrei s-a apropiat, a luat-o de mână și i-a spus:
„Elena… ramai.”
A tresărit. Mihai, care era în prag, și-a ținut respirația.
Elena s-a aplecat la nivelul băiatului.
„Rămân mâine dimineață, puiule. Promit.”
Dar Mihai făcu un pas spre ea.
„Nu cred că își dă seama cât înseamnă pentru el. Sau pentru mine.”
Ea a ridicat privirea. Pentru prima dată, nu a mai fugit de emoția din ochii lui.
„Mihai… noi nu suntem o familie. Eu sunt doar ajutorul vostru.”
El a zâmbit cu un soi de blândețe pe care nu i-o mai văzuse.
„Elena… tu ai devenit familia noastră fără să vrei.”
Cuvintele i-au tăiat respirația.
A vrut să răspundă, dar Andrei și-a pus capul pe genunchii ei, iar atunci Elena a înțeles ceva simplu și mare:
Uneori, nu tu alegi oamenii care îți schimbă viața.
Ei te aleg pe tine.
A rămas acolo, cu ei, pentru câteva minute bune, în liniștea unei seri românești obișnuite, dar cu o căldură cum nu mai simțise de ani întregi.
Și pentru prima dată după mult timp, Elena nu s-a mai simțit pierdută.
S-a simțit… acasă.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.