Ziua se transforma ușor în seară, când soarele, ascunzându-se în spatele vârfurilor de pini, a colorat cerul în nuanțe delicate de piersică. Elena, într-o rochie ușoară de stambă cu floricele mărunte, îi zâmbea Mariei Petrescu, conducând-o până la poartă.
Aerul era plin de aromele liliacului înflorit și ale ierbii proaspăt cosite. Rex, un câine mare cu ochi inteligenți și devotați, dădea din coadă lângă picioarele Elenei, privind când la noua sa stăpână, când la vizitatoarea acesteia. — Iată, doamnă Maria, a sosit taxiul, — spuse Elena, zărind de departe mașina care apărea după curbă.
Ea era mereu puțin nervoasă în prezența soacrei. Maria Petrescu, o femeie cu principii stricte, venea întotdeauna la vila de vacanță în inspecție. Examina atent grădina, evalua curățenia din casă, comenta abilitățile culinare ale nurorii.
Dar, în ciuda unei anumite inflexibilități, în ochii ei străluceau mereu dragostea și grija pentru fiul ei. — Mulțumesc, Elena, — răspunse soacra, aranjându-și ochelarii cu ramă subțire. — Am petrecut o zi bună. Victor este pur și simplu minunat, ce vilă frumoasă a cumpărat. Și tu ești o fată deșteaptă, ai înfrumusețat totul așa de bine. Masa a fost extraordinară, nu-mi amintesc când am mâncat ceva atât de gustos. — Cum reușești să faci toate astea? Ești profesoară de școală, dar ai impresia că te-ai născut la țară.
Elena zâmbi timid. — Ce spuneți, doamnă Maria, totul e simplu și din suflet. Mă bucur că v-a plăcut. În acest timp, ea aruncă o privire furișă soțului ei, care stătea pe prispa casei, sprijinit de balustradă și, zâmbind, le privea.
Victor, înalt, cu umeri largi și o claie de păr brun rebel, era pentru ea modelul de bărbat adevărat.
Taxiul care sosise la comandă se opri la marginea drumului, ridicând un norișor de praf. Șoferul, un tânăr cu o șapcă albastră, ieși din mașină și deschise ușa din spate. — Ei bine, e timpul să plec, — oftă Maria Petrescu. Se întoarse spre Elena și îi întinse mâna. — Și încă o dată, mulțumesc, draga mea, ai grijă de Victor.
Elena zâmbi, simțind căldură în inimă. Întotdeauna își dorise să-i facă pe plac soacrei, să stabilească relații bune cu ea, și se pare că reușea. — Cu siguranță, — răspunse Elena, strângându-i mâna.
Când taxiul dispăru după curbă, Elena respiră ușurată. După plecarea soacrei, atmosfera de la vilă părea mai ușoară, mai luminoasă. Victor, mulțumit de vizita mamei sale, intră în casă să termine de văzut un film interesant la televizor.
Elena hotărî să lucreze puțin în grădină. Rex se frecă de piciorul ei, parcă simțindu-i starea de spirit, iar ea se aplecă să mângâie câinele pe capul lui flocos. Nu cu mult timp în urmă, câinele fusese o creatură rănită și speriată, găsită pe marginea drumului.
Elena îl îngrijise, îl înconjurase cu atenție, iar Rex îi răsplătea cu devotament nemărginit. Victor bombănise la început, zicând, la ce ne trebuie această povară, dar apoi se resemnase și încetase să-i mai acorde atenție. Câinele o urma neîncetat pe stăpâna sa, dând fericit din coadă.
Adulmeca fiecare fir de iarbă, asculta ciripitul păsărilor, prindea reflexiile soarelui, jucându-se cu ele în aer. Totul decurgea ca de obicei, până când Rex se opri brusc lângă unul dintre straturile de căpșuni. Începu să mârâie furios, înfigându-și ghearele în pământ și zgâriindu-l cu labele.
Elena se miră. Rex nu se comportase niciodată așa…
Elena se apropie și decise să treacă cu sapa peste acest strat. Câinele continua să mârâie, fără să-și ia privirea de la pământ. Părea că încearcă să sape ceva. — Hai să vedem, — spuse Elena și încercă să-l tragă pe Rex, dar el se opunea, refuzând să plece. — Bine, acum o să vedem, — oftă Elena, hotărând să afle ce îl tulburase atât de mult pe favoritul ei. Se ghemui și examină atent pământul.
Nu era nimic neobișnuit. Un strat obișnuit de căpșuni. Dar Rex nu se liniștea, continuând să-și înfigă botul în pământ și să mârâie.
Elena deveni curioasă. Oare era ceva ascuns acolo? — Victor, vino aici, vezi ce a găsit Rex, — strigă ea, sperând la ajutorul soțului. El nu răspunse imediat.
Mai întâi se auziră sunetele înăbușite ale televizorului, apoi pași, și, în sfârșit, în grădină apăru Victor, încruntându-se nemulțumit. — Ce s-a întâmplat? Știi că acum e cel mai interesant moment, — mormăi el. — Rex face ceva ciudat aici, mârâie la strat și sapă pământul. Uită-te, poate e ceva acolo, — explică Elena. Victor privi cu dispreț stratul, apoi pe Rex, care continua să mârâie. — E o prostie. Probabil a găsit vreun vierme, — făcu el un gest de lehamite. — Nu are rost să pierdem timpul cu prostii. Ah, mai bine mă duc să termin filmul.
Și Victor, fără să mai acorde atenție câinelui, se întoarse înapoi. Elena rămase singură. Simțea că ceva nu era în regulă.
CONTINUAREA 👇
Degetele Elenei tremurau în timp ce îndepărta straturile de pământ. Acolo, ascunsă printre rădăcinile căpșunilor, era o cutie metalică veche, ruginită pe margini, dar încă intactă. Rex continua să mârâie, dar acum cu mai puțină intensitate, ca și cum ar fi fost mulțumit că stăpâna lui descoperise în sfârșit obiectul care îl deranja.
— Ce naiba e asta? — șopti Elena, scoțând cutia cu grijă din pământ.
Era o cutie de biscuiți, de tipul celor pe care bunicile le folosesc pentru a păstra nasturi sau alte lucruri mărunte. Era grea. Ceva zornăia înăuntru când o mișca.
— Victor! — strigă ea din nou, dar de data asta cu un tremur în glas care trăda nerăbdarea și confuzia.
Niciun răspuns. Elena își mușcă buza și se uită la Rex, care acum se așezase lângă ea, privind-o cu ochii lui inteligenți, parcă așteptând.
Cu inima bătând puternic, Elena deschise cutia. Înăuntru, învelite într-o bucată de pânză veche, se aflau bijuterii. Multe bijuterii. Un colier cu pietre care străluceau precum smaraldele, câteva inele cu diamante, cercei cu perle și un ceas de aur cu inițialele „M.P.” gravate pe spate.
Elena rămase cu gura căscată. Maria Petrescu. Soacra ei. Ce căutau bijuteriile ei îngropate în grădina lor?
În acel moment, auzi pașii lui Victor apropiindu-se din spate.
— Ce tot țipi acolo? Tocmai am ratat finalul din cauza ta…
Vocea i se stinse când văzu cutia deschisă în mâinile soției sale. Ochii lui trecură rapid de la bijuterii la fața palidă a Elenei.
— Ce-ai făcut? — întrebă el cu o voce joasă, periculoasă, pe care Elena nu i-o auzise niciodată.
— Eu? — se bâlbâi ea. — Rex a tot săpat aici și…
— Afurisitul ăla de câine! — izbucni Victor, fața lui transformându-se într-o mască de furie. — Ți-am spus că e o povară!
El încercă să-i smulgă cutia din mâini, dar Elena făcu un pas înapoi. Rex începu să mârâie din nou, de data aceasta poziționându-se protector între stăpâna lui și Victor.
— Sunt bijuteriile mamei tale, nu-i așa? — întrebă Elena, încercând să-și păstreze calmul. — De ce sunt îngropate în grădina noastră?
Victor trecu mâna prin părul său rebel, un gest nervos pe care îl făcea întotdeauna când era stresat.
— Nu e treaba ta, — spuse el într-un final. — Dă-mi cutia și uită ce ai văzut.
Elena simți cum i se strânge stomacul. În cei cinci ani de căsătorie, crezuse că îl cunoaște pe Victor. Acum, privind în ochii lui întunecați de furie, realiză că era un străin.
— Mamă-ta știe că ai bijuteriile ei? — insistă ea.
Victor râse scurt, un sunet aspru care o făcu pe Elena să se înfioare.
— Bineînțeles că știe. De ce crezi că vine mereu în „inspecție”? Verifică dacă sunt încă aici.
— Dar… nu înțeleg. De ce le ții îngropate în grădină?
Victor își trecu mâna peste față, ca și cum ar fi încercat să șteargă o mască.
— Când am cumpărat vila asta, am avut nevoie de bani. Mulți bani. Mama mi-a dat bijuteriile familiei ca să le amanetez. Dar… — el ezită, — nu le-am amanetez. Le-am copiat. Am vândut replicile.
Mintea Elenei se învârtea. Replici? Vânzare?
— Tu ai… înșelat-o pe propria mamă?
— Nu înțelegi, — spuse Victor, apropiindu-se de ea. — Aveam nevoie de bani pentru vila asta, pentru viața asta perfectă pe care o ducem. Replicile erau atât de bune încât nimeni nu și-ar fi dat seama. Nici măcar mama. Ea crede că bijuteriile originale sunt în siguranță, aici la noi, până când va avea nevoie de ele înapoi.
Elena simți cum i se încețoșează privirea. Bărbatul care stătea în fața ei, soțul ei, omul pe care îl credea cinstit și demn de încredere, era un escroc. Un escroc care își înșela propria mamă.
— Și când va vrea bijuteriile înapoi? — întrebă ea, vocea fiindu-i aproape o șoaptă.
Victor își lăsă privirea în pământ.
— Nu va trebui să le dau înapoi. După… după ce va muri, toate vor fi ale mele oricum.
O greață puternică o cuprinse pe Elena. Se uită la bijuteriile din cutie, strălucind în lumina apusului. Pietre prețioase care reprezentau moștenirea familiei lui Victor, amintiri de la generații trecute. Și el fusese dispus să vândă totul pentru… ce? O vilă frumoasă? O fațadă de prosperitate?
Și Maria Petrescu, cu rigorile ei, cu inspecțiile ei, cu dragostea ei pentru fiul ei… ea nu știa nimic.
— Trebuie să-i spunem, — spuse Elena ferm.
Victor făcu un pas spre ea, ochii lui strălucind periculos.
— Nu vei spune nimănui nimic! — șuieră el. — Pune cutia înapoi și uită ce ai văzut!
Rex începu să latre furios, simțind amenințarea din vocea lui Victor. Elena strânse cutia la piept, recunoscătoare pentru prezența câinelui.
— Nu pot să uit așa ceva, Victor. Asta… asta nu e corect. Nu față de mama ta, nu față de moștenirea familiei tale.
— Și ce vei face? — râse el batjocoritor. — O vei suna pe mama și îi vei spune că fiul ei e un hoț? Crezi că te va crede pe tine în locul meu?
Elena se uită în ochii lui, căutând o urmă din bărbatul pe care credea că îl iubește. Nu găsi nimic.
— Nu știu ce voi face, — spuse ea încet. — Dar știu că nu pot continua să trăiesc cu tine știind asta.
Cuvintele ei plutiră în aerul înserării, grele de finalitate. Victor o privi lung, apoi se întoarse și plecă spre casă, umerii lui lăsați trădând înfrângerea.
Elena rămase în grădină, cu cutia de bijuterii în mâini și cu Rex la picioarele ei. Soarele dispăruse complet acum, lăsând în urmă doar un cer întunecat, presărat cu primele stele.
În acea noapte, Elena nu dormi. Stătu trează, gândindu-se la ce descoperise și la ce însemna asta pentru viața ei, pentru căsnicia ei. Dimineața următoare, luă o decizie.
Cu cutia de bijuterii în geantă și cu Rex lângă ea, sună la un taxi și lăsă un bilet pe masa din bucătărie.
„Victor, mă duc să o vizitez pe mama ta. Ceea ce vom decide să facem după aceea depinde de tine.”
Taxiul o ducea acum spre orașul unde locuia Maria Petrescu. Elena nu știa cum va primi soacra ei această veste teribilă, dar știa că trebuia să facă ce era corect. Pentru Maria, pentru moștenirea familiei și, într-un final, poate chiar și pentru Victor.
Rex se ghemui lângă ea pe bancheta din spate, capul lui mare odihnind pe genunchii ei, oferindu-i tăcut sprijinul său. Elena îl mângâie, recunoscătoare încă o dată că îl salvase de pe marginea drumului.
Pentru că, într-un final, el fusese cel care o salvase pe ea.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.