Când Maria s-a căsătorit cu Victor Petrescu, ea avea douăzeci și cinci de ani.
El — șaizeci și trei. Toți din jur șușoteau: “Ce faci? E un bătrân.” Prietenele ei își dădeau ochii peste cap, mama ei plângea. Dar ea tăcea. Ei nu puteau înțelege.
El era singurul care nu-i cerea să fie altcineva.
Care nu o învăța cum să trăiască, nu o schimba, nu o sufoca. Era rezervat, tăcut. Vorbea puțin, dar în cuvintele lui era mai multă căldură decât în discursurile de ore întregi ale altora.
El a învățat-o să bea cafea fără zahăr, a învățat-o să tacă împreună. O privea ca și cum vedea în ea nu doar tinerețe — ci suflet. Au trecut șapte ani. El se îmbolnăvea tot mai des. Ea îi schimba perfuziile, îi citea cărți cu voce tare, îi înregistra respirația pe reportofon — doar ca să-și amintească.
În ultima seară, când medicii spuneau deja “pregătiți-vă”, el a chemat-o, i-a strâns mâna și a șoptit:
„Totul e al tău, Maria. Tot ce am. Nu am vrut niciodată să te-ncarc cu averea mea, dar acum… acum e timpul. Am aranjat totul.”
Maria i-a sărutat degetele uscate, cu pete maronii. Nu despre bani era vorba acum. Ar fi dat orice bogăție doar să-l mai țină lângă ea.
„Nu vreau nimic, Victor. Te vreau pe tine.”
El a zâmbit slab, ochii lui albaștri, încă pătrunzători, s-au umplut de lacrimi.
„Am fost binecuvântat cu tine șapte ani. Mai mult decât am meritat. Nu-mi plânge moartea, ci sărbătorește-mi viața. Și mergi la bancă. Vei înțelege.”
Acele cuvinte au fost ultimele. Mâna lui a devenit brusc grea în palma ei. Maria a rămas lângă el până dimineața, cu capul sprijinit de pieptul lui nemișcat, numărând secundele care o separau de trecutul lor împreună.
La înmormântare, au venit mulți oameni. Majoritatea nu-i cunoștea. Afaceriști, parteneri, foști colegi. Câțiva s-au apropiat de ea, i-au strâns mâna, au încercat să-i vorbească despre afaceri, investiții, dar ea nu avea putere să-i asculte.
„Nu acum,” a șoptit avocatul lui Victor, domnul Popescu, un bărbat solid, care fusese alături de soțul ei timp de treizeci de ani. „Lăsați-o să-și plângă soțul.”
A doua zi după înmormântare, domnul Popescu a venit acasă la ea. A adus un plic simplu, maro.
„Aveți programare la bancă mâine la ora 10,” a spus el simplu. „Victor a lăsat instrucțiuni stricte. Nu pot să vă spun mai mult.”
Maria n-a dormit în noaptea aceea. Casa era prea mare, prea goală fără el. S-a plimbat prin camerele în care Victor își petrecuse ultimele luni. Și-a amintit fiecare conversație, fiecare tăcere. A adormit în fotoliul lui, înconjurată de mirosul parfumului său.
Dimineața următoare, a intrat în Banca Națională exact la ora 10. Era îmbrăcată simplu, în negru, cu ochelari de soare care îi ascundeau ochii roșii. Recepționera a condus-o imediat la ultimul etaj, într-un birou spațios.
„Vă așteptam, doamnă Petrescu,” a spus directorul băncii, ridicându-se în picioare. „Îmi pare rău pentru pierderea dumneavoastră.”
„Mulțumesc,” a răspuns Maria, mechanizat. Era fraza pe care o auzise de sute de ori în ultimele zile.
„Vă rog, urmați-mă,” a continuat directorul. Au coborât cu un lift privat, sub nivelul băncii. Securitate suplimentară, scanare retiniană, amprente digitale. Maria urmărea procesul detașată, ca și cum ar fi privit un film.
Au ajuns într-o cameră care conținea doar un birou, două scaune și un seif uriaș, încastrat în perete.
„Domnul Petrescu a lăsat instrucțiuni foarte specifice,” a explicat directorul, deschizând seiful. „Acesta este pentru dumneavoastră.”
Directorul i-a oferit un stilou și un document. „Semnați aici, vă rog.”
Maria a semnat automat, fără să citească. Ce mai conta acum? Directorul a scos din seif un stick USB, un carnet bancar și o scrisoare sigilată.
„Vă las singură,” a spus el discret și a ieșit.
Maria a rămas nemișcată câteva minute. Apoi, cu mâini tremurânde, a deschis scrisoarea.
„Draga mea Maria,
Dacă citești asta, înseamnă că nu mai sunt lângă tine. Îmi pare rău că te-am lăsat singură. Dar nu vei fi niciodată cu adevărat singură.
Poate te întrebi de ce te-am adus aici, la bancă. Oamenii cred că averea mea constă în bani, proprietăți, acțiuni. E doar parțial adevărat.
Carnetul bancar conține suma de 50 de milioane de euro. E mai mult decât suficient pentru a trăi confortabil tot restul vieții. Dar adevărata mea moștenire este pe stick-ul USB.
În ultimii șapte ani, alături de tine, am înțeles ce înseamnă cu adevărat fericirea. Și mi-am dat seama că cea mai mare bogăție a mea nu e în bancă — e în amintirile noastre.
Pe acest stick este o înregistrare a fiecărei zile petrecute împreună. Camere ascunse, microfoane, totul. Fiecare conversație, fiecare îmbrățișare, fiecare tăcere. Am angajat cea mai bună echipă de IT din lume pentru a dezvolta un program care compilează toate aceste momente și le transformă într-o simulare realitate virtuală.
Da, știu că sună nebunesc. Dar tehnologia există, chiar dacă lumea nu e pregătită pentru ea.
Pune ochelarii VR care se află în cutia de lângă monitor și apasă play. Vei putea să retrăiești orice moment din viața noastră împreună. Să mă vezi, să mă auzi, chiar să simți atingerea mea. E tehnologie experimentală, dar funcționează.
Nu am vrut să-ți spun înainte. Am vrut să trăiești fiecare clipă alături de mine ca și cum ar fi fost ultima. Iar acum, poți trăi aceste clipe oricând dorești.
Totul e al tău, Maria. Toată viața mea. Toate amintirile noastre. Pentru totdeauna.
Al tău, pentru eternitate, Victor.”
Maria a rămas nemișcată, cu scrisoarea în mână. Mintea ei refuza să proceseze informația. Era imposibil. Și totuși…
A băgat stick-ul în portul computerului de pe birou. Ecranul a prins viață. O interfață simplă, cu o cronologie ce marca ultimii șapte ani. Puncte strălucitoare marcau momentele importante: prima întâlnire, cererea în căsătorie, căsătoria, vacanțe, conversații importante.
Cu mâini tremurânde, Maria a luat ochelarii VR din cutie și i-a pus pe ochi. A apăsat pe primul punct din cronologie.
Imaginea era perfect clară. Era restaurantul unde se întâlniseră prima dată. Putea simți mirosul mâncării, auzi zăngănitul tacâmurilor, conversațiile din jur. Și apoi l-a văzut pe Victor, mai tânăr cu șapte ani, dar cu același zâmbet blând, cu aceiași ochi care vedeau dincolo de suprafață.
„Pot să mă așez?” a întrebat vocea lui, atât de reală încât inima Mariei s-a oprit pentru o secundă.
A scos ochelarii, copleșită. Lacrimi îi curgeau pe obraji. A privit din nou scrisoarea, apoi stick-ul. Era mai mult decât avere. Era viața lor împreună, păstrată perfect, pentru totdeauna.
Directorul a bătut ușor la ușă și a intrat după câteva momente.
„Totul este în regulă, doamnă Petrescu?”
Maria a șters lacrimile și a încuviințat.
„Da,” a răspuns ea încet. „Totul e perfect.”
A ieșit din bancă în lumina soarelui de dimineață, ținând strâns stick-ul și carnetul bancar. Pentru prima dată după moartea lui Victor, a simțit un pic de liniște. Știa că serile ei nu vor mai fi complet goale. Că va putea să-l vadă, să-l audă, să retrăiască fiecare moment.
Dar în timp ce mergea spre casă, o îndoială i s-a strecurat în minte. Cât de sănătos ar fi să trăiești în trecut? Să retrăiești aceleași momente iar și iar, știind că nu vor exista niciodată altele noi?
Ajunsă acasă, Maria a pus stick-ul într-un sertar. Nu era pregătită. Nu încă. Mai avea nevoie de timp să-și plângă soțul în mod real, nu printr-o simulare digitală.
Trei luni mai târziu, într-o seară ploioasă, Maria a scos stick-ul. A conectat ochelarii VR și a ales un moment aleatoriu din cronologie.
Era o duminică obișnuită. Ea și Victor stăteau pe canapea, citeau. Nici măcar nu vorbeau. Doar existau împreună, în acea tăcere confortabilă pe care o construiseră.
„Mi-e dor de tine,” a șoptit ea în camera goală.
Victor din simulare și-a ridicat privirea din carte, ca și cum ar fi auzit-o. A zâmbit, apoi și-a văzut de citit.
Maria a scos ochelarii, copleșită. A realizat că Victor îi oferise un cadou extraordinar, dar și o povară. Putea să se piardă în aceste amintiri, să refuze să meargă mai departe. Sau putea să le folosească pentru a-și vindeca sufletul, pentru a-și aminti că a fost iubită profund și că această dragoste nu dispare odată cu persoana.
În ziua următoare, Maria a făcut primul pas spre viitor. A donat jumătate din banii lăsați de Victor pentru cercetare medicală asupra bolii care-l răpusese. A înființat o fundație în numele lui.
Iar seara, a pus ochelarii VR și a ales momentul când Victor îi spusese pentru prima dată „Te iubesc”. A sorbit cuvintele, gesturile, privirea lui, știind că acesta nu e un înlocuitor al vieții, ci o comoară care îi va da putere să meargă mai departe.
„Totul e al meu,” a șoptit ea în întuneric. „Inclusiv dreptul de a trăi.”
Victor din amintiri a zâmbit, ca și cum ar fi aprobat-o.
„Și asta e cea mai mare avere pe care mi-ai lăsat-o,” a adăugat Maria, luând o decizie. Nu va trăi în trecut. Dar nu-l va uita niciodată. Iar când dorul va deveni prea mare, va avea aceste momente la care să se întoarcă. Un dar neprețuit.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.