Femeia și-a luat concediu și seara s-a urcat în tren. Destinația ei – satul natal, unde trebuia să curețe mormântul mamei sale. În cimitirul din sat totul era năpădit: iarba era atât de înaltă încât ajungea deasupra taliei.
În acel moment, Rita a izbucnit în lacrimi.
În timp ce făcea curățenie, și-a amintit cum mergea cu mama ei la râu.
Mama ei visase întotdeauna ca fiica ei să trăiască mai bine decât ea. S-a bucurat că Rita s-a căsătorit cu un băiat de la oraș și a plecat spre o viață mai bună.
Deodată a auzit o voce… Rita a tresărit și s-a întors, și a ÎNCREMENIT de cele văzute.
În fața ei stătea un bătrân cu o scânteie familiară în ochi. Purta haine modeste, uzate, dar curate, și se sprijinea ușor într-un baston din lemn cioplit. Zâmbetul său blând a făcut-o pe Rita să simtă un val de emoție care i-a cuprins întreaga ființă.
„Rita, fetița mea, ai venit,” a spus bătrânul cu voce tremurândă.
Era Ion, unchiul ei, fratele mamei sale, pe care nu-l mai văzuse de peste cincisprezece ani. Îl crezuse mort de mult timp, pentru că așa îi spusese soțul ei, Mihai, care se ocupase de toate „problemele de la țară” după moartea mamei sale.
„Unchiule Ion?” a șoptit ea, nevenindu-i să creadă. „Dar… Mihai mi-a spus că ai murit acum mulți ani.”
Bătrânul a clătinat din cap, iar în ochii lui s-a citit o tristețe profundă.
„Nu, draga mea, sunt în viață, deși au fost perioade când aș fi preferat să nu mai fiu. De ani de zile vin aici, la mormântul surorii mele, sperând că într-o zi te voi revedea.”
Rita s-a apropiat cu pași șovăitori și l-a îmbrățișat pe bătrân, simțind cum corpul lui fragil tremură ușor. Un milion de întrebări îi dădeau târcoale în minte.
„De ce mi-ar fi spus Mihai că ai murit? De ce nu m-ai căutat? Ce s-a întâmplat?”
Ion a oftat adânc și a arătat spre o bancă veche din apropiere.
„Hai să ne așezăm, Rita. E o poveste lungă și deloc plăcută, dar cred că a venit timpul să o auzi.”
S-au așezat pe banca din lemn, sub umbra unui nuc bătrân. Unchiul Ion a început să vorbească, iar vocea lui, deși slăbită de vârstă, avea o fermitate care făcea fiecare cuvânt să cântărească greu.
„După ce mama ta s-a stins, Mihai a venit în sat. Nu doar pentru înmormântare, ci și pentru altceva. Casa părintească, pământul, totul trebuia împărțit, iar el spunea că acționează în numele tău.”
Bătrânul a făcut o pauză, privind în depărtare.
„Mi-a propus să-mi cumpere partea mea din moștenire. O sumă mică, dar eu nu am fost interesat să vând. Acest pământ a fost în familia noastră de generații. Apoi au început amenințările.”
Rita a simțit cum i se strânge inima.
„Amenințări? Mihai te-a amenințat?”
„Nu direct el, a angajat niște băieți din oraș. M-au bătut într-o seară când mă întorceam de la câmp. Mi-au spus că dacă nu semnez actele de vânzare, data viitoare va fi mai rău. Dar nici atunci nu am semnat.”
Ion a ridicat mâneca cămășii, dezvăluind o cicatrice lungă pe antebraț.
„Următoarea dată au venit cu un cuțit. După aceea, am plecat din sat, m-am ascuns la un prieten în munți. Mihai a falsificat documentele, pretinzând că am murit, și a vândut tot. Pământul, casa, totul.”
Rita era șocată. Mihai, soțul ei de cincisprezece ani, tatăl copiilor ei, era un om respectat în comunitatea lor. Director la o bancă, mereu elegant și politicos. Dar acesta era un Mihai pe care nu-l cunoștea.
„De ce nu mi-ai spus? De ce nu m-ai căutat?”
Ion a zâmbit trist.
„Am încercat, Rita. Ți-am trimis scrisori la adresa din oraș pe care mi-o dăduse mama ta. Dar nu am primit niciodată vreun răspuns. Acum înțeleg de ce.”
Rita își amintea vag că Mihai se ocupa întotdeauna de corespondență. Îi spunea adesea că primeau doar facturi și reclame.
„Dar de ce s-ar comporta Mihai așa? Ce valoare avea pământul nostru?”
„Nu era vorba despre valoarea de atunci, ci despre cea de acum,” a explicat Ion. „Pământul nostru se află exact în zona unde acum se construiește acel mare complex turistic. Mihai știa ce se va întâmpla, avea informații de la bancă. Acum, acel pământ valorează de o sută de ori mai mult.”
Deodată, toate piesele puzzle-ului s-au asamblat în mintea Ritei. Avansarea bruscă a lui Mihai la bancă acum cinci ani, casa nouă pe care și-au cumpărat-o, vacanțele scumpe. Totul se baza pe o minciună, pe o crimă împotriva propriei sale familii.
„Ce pot să fac acum, unchiule?” a întrebat ea, simțindu-se complet neputincioasă.
Ion a scos din buzunar un plic îngălbenit.
„Am păstrat copii ale tuturor documentelor originale. Și mai am martori care pot confirma că sunt în viață și că semnăturile de pe actele de vânzare sunt false. Nu am acționat până acum pentru că nu voiam să-ți distrug familia. Dar când te-am văzut astăzi aici, am simțit că ai dreptul să știi adevărul.”
Rita a luat plicul cu mâini tremurânde. Întreaga ei viață, construită pe o fundație de minciuni și suferință. Copiii ei, care îl adorau pe Mihai. Casa lor frumoasă, mașinile, vacanțele – totul obținut prin înșelăciune și violență.
„Am nevoie de timp să procesez toate astea,” a spus ea încet. „Trebuie să mă gândesc la copii.”
Ion a încuviințat înțelegător.
„Desigur, fetița mea. Nu te grăbi. Sunt aici, în casa vecinului Gheorghe. El m-a adăpostit toți acești ani.”
S-au ridicat de pe bancă, iar Rita l-a îmbrățișat din nou pe unchiul ei, de data aceasta mai strâns, ca și cum ar fi vrut să recupereze toți anii pierduți.
„Voi veni mâine să vorbim mai mult,” a promis ea.
Pe drumul spre casa unde stătea cazată, Rita a simțit cum telefonul vibrează în buzunar. Era Mihai.
„Dragă, cum e la țară? Ai terminat cu mormântul? Copiii te așteaptă acasă.”
Vocea lui era caldă, familiară, vocea bărbatului cu care își împărtășise viața timp de cincisprezece ani. Dar acum, în spatele acestei voci, auzea altceva – minciuna, lăcomia, cruzimea.
„Da, Mihai, aproape am terminat,” a răspuns ea, surprinsă de calmul propriei voci. „Mai am câteva lucruri de rezolvat aici.”
„Ce lucruri? Credeam că mergi doar să cureți mormântul mamei tale.”
„Niște documente vechi, acte de proprietate. Știi tu, lucruri plictisitoare.”
O pauză lungă la celălalt capăt al firului.
„Ce acte de proprietate, Rita? Totul a fost rezolvat de mult.”
„Da, așa credeam și eu. Dar se pare că unchiul Ion are o altă părere.”
De data aceasta, tăcerea a fost atât de lungă, încât Rita aproape că a crezut că apelul s-a întrerupt.
„Rita,” vocea lui Mihai era acum complet diferită, rece și calculată, „nu știu ce ți-a spus bătrânul ăla, dar e senil. Unchiul tău a murit acum mulți ani, am certificatul de deces. Probabil ai vorbit cu vreun escroc care încearcă să te păcălească.”
„Ciudat, Mihai. Părea foarte lucid când mi-a arătat cicatricea de la cuțitul cu care l-au tăiat oamenii trimiși de tine.”
Tăcere totală.
„Voi fi acasă peste două zile,” a continuat Rita. „Până atunci, am o mulțime de lucruri de descoperit aici, în satul natal. Ah, și Mihai? Sper că ai un avocat bun.”
A închis telefonul și a privit spre cimitir, unde apusul arunca umbre lungi peste morminte. Mama ei mereu spusese că adevărul, oricât ar fi de dureros, e mai bun decât cea mai frumoasă minciună. Acum, după atâția ani, Rita înțelegea în sfârșit aceste cuvinte.
Cu plicul strâns la piept, a pornit spre casa vecinului Gheorghe. Era timpul să redescopere familia pe care o pierduse și să reconstruiască viața pe o fundație de adevăr, nu de minciuni.
În timp ce pășea pe ulițele satului, Rita simțea un amestec ciudat de durere și eliberare. Vocea pe care o auzise în cimitir nu fusese doar a unchiului Ion – fusese vocea adevărului, care așteptase răbdător să fie descoperit.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.