Ea l-a rugat pe Mihai să-i aducă o pastilă pentru durere de cap, sau mai bine două. Mihai s-a dus în bucătărie și a deschis trusa medicală. Nu a luat pastile pentru durere de cap, a luat somnifere. Demult, mama lui le uitase acolo.
Îi spusese să le arunce, să nu le ia, pentru că erau foarte puternice. I-a dat Laurei două pastile și s-a așezat lângă televizor. După douăzeci de minute, Laura dormea. Atât de profund încât nu mai reacționa la nimic. Mihai s-a pregătit rapid și a plecat la Catia.
Timpul petrecut cu tânăra și dezinvolta fată a trecut pe nesimțite. Mihai s-a uitat la ceas.
Era deja ora cinci dimineața. S-a pregătit rapid și s-a întors acasă. S-a uitat la ferestre și a înjurat. În cameră era lumina aprinsă. A urcat scările, a deschis ușa. A intrat în cameră și a văzut CEVA care l-a făcut să încărunțească pe loc…
CONTINUAREA 👇
Mihai a rămas împietrit în pragul ușii. Laura stătea în fotoliu, perfect trează, cu o expresie calmă pe față. Pe măsuța de cafea din fața ei se afla telefonul lui, deschis la mesajele schimbate cu Catia. Alături, o sticlă cu somnifere și un pahar de apă pe jumătate gol.
— Ai crezut că nu știu ce fel de pastile mi-ai dat? spuse Laura cu o voce liniștită, aproape distantă.
Mihai simți cum i se usucă gura. Nu putea să articuleze niciun cuvânt. Laura continua să-l privească fix, fără să clipească.
— Dar știi ce e amuzant? continuă ea. Nu sunt prima femeie căreia i-ai făcut asta. Am vorbit cu mama ta aseară, după ce mi-ai dat pastilele. Mi-a povestit totul.
Mihai rămase înghețat. Mama lui? Imposibil. Mama lui murise acum trei ani.
— Ce… ce tot spui acolo? reușise el în sfârșit să îngaime.
Laura se ridică din fotoliu, mișcându-se ciudat, parcă prea rigid. Pe măsură ce se apropia, Mihai observă că fața ei părea diferită. Pielea ei avea o paloare care nu era naturală, iar ochii păreau… goi.
— Mama ta a murit din cauza pastilelor, nu-i așa? Pastilele pe care i le-ai dat tu, spuse Laura. La fel cum ai încercat și cu prima ta soție. Și acum cu mine.
Mihai se dădu un pas înapoi, simțind cum picioarele îi tremură. Cum știa Laura despre asta? Nimeni nu știa. Fusese un accident. Toți crezuseră că a fost un accident.
— Nu știu despre ce vorbești, încercă el să nege, deși glasul îi tremura. Ești confuză din cauza pastilelor.
Laura zâmbi, dar zâmbetul nu-i ajunse la ochi.
— Am găsit jurnalul tău, Mihai. Era ascuns în spatele dulapului din dormitor. Toate detaliile erau acolo. Cum ai planificat totul. Cum ai mințit la poliție. Cum ți-ai încasat asigurarea după moartea mamei tale.
Mihai simți cum îi fuge pământul de sub picioare. Jurnalul. Blestemat să fie jurnalul acela. Ar fi trebuit să-l ardă de mult, dar îl păstrase ca pe un trofeu pervers, o dovadă a propriei inteligențe.
— Laura, nu e ce crezi… începuse el.
— Dar știi ce e cel mai înfricoșător? îl întrerupse ea. Nu pastilele pe care mi le-ai dat tu m-au adormit. Ci cele pe care mi le-am luat eu singură după ce ai plecat. Pentru că nu mai voiam să mă trezesc într-o lume cu tine în ea.
Mihai simți cum i se oprește inima pentru o secundă. Abia acum observă fața palidă a Laurei, buzele ușor albăstrui.
— Ce… ce ai făcut? șopti el.
— Am luat toate pastilele care au mai rămas. Dar înainte de asta, am trimis jurnalul tău la poliție. Și am programat un email care va fi trimis în această dimineață, cu toate dovezile despre ceea ce ai făcut. Totul e terminat, Mihai.
Mihai se repezi spre ea, cuprins de panică.
— Nu! Nu poți să faci asta!
Dar când o atinse, trupul Laurei se prăbuși pe podea ca o păpușă dezarticulată. Căzu cu un zgomot surd, capul lovindu-se de colțul măsuței. Mihai îngenunche lângă ea, încercând să-i găsească pulsul. Nimic. Pielea ei era rece.
Cu mâini tremurânde, Mihai luă telefonul Laurei de pe masă. Era blocat. Nu putea să verifice dacă într-adevăr trimisese jurnalul la poliție sau dacă programase acel email. Poate blufase.
Soneria ușii de la intrare îl făcu să tresară violent. Prin fereastra living-ului văzu luminile albastre și roșii ale mașinilor de poliție care se reflectau pe clădirile din jur.
— Poliția! Deschideți ușa!
Mihai rămase paralizat, privind trupul neînsuflețit al Laurei întins pe podea, apoi spre ușa de la intrare care începuse să fie bătută cu putere.
În acel moment, telefonul de pe masă vibră. Un email programat tocmai fusese trimis. Mihai realiză că Laura nu blufase. Totul se terminase.
Când polițiștii au spart ușa și au intrat în apartament, l-au găsit pe Mihai stând în mijlocul camerei, cu privirea golită de orice expresie, cu părul complet alb. Într-o singură noapte, încărunțise complet.
Lângă el, pe podea, nu era nimeni. Camera era goală. Polițiștii se uitară unii la alții confuzi.
— Domnule Mihai Vasilescu? întrebă unul dintre ei. Am primit un email îngrijorător de la soția dumneavoastră, Laura Vasilescu. Unde este ea?
Mihai ridică privirea, dar părea că nu îi vede.
— A plecat, șopti el. A plecat și m-a luat și pe mine cu ea.
Polițiștii percheziționară întregul apartament. Nu găsiră niciun semn al Laurei. Nicio urmă de luptă, nicio dovadă că ar fi fost vreodată acolo în acea noapte. Doar o sticlă goală de somnifere pe masă și un jurnal vechi care conținea detalii îngrozitoare despre moartea mamei lui Mihai și a primei lui soții.
Medicul legist care examină mai târziu jurnalul descoperi ceva ciudat: ultima intrare, scrisă cu un scris diferit de restul, spunea simplu: „Fantomele nu dorm niciodată, Mihai. Și nici nu iartă.”
Mihai Vasilescu a fost condamnat pentru două crime, deși corpul Laurei nu a fost găsit niciodată. În închisoare, el continuă să insiste că Laura vine să-l viziteze în fiecare noapte, stând la picioarele patului său, așteptând. Gardienii raportează că, în fiecare dimineață, îl găsesc treaz, cu ochii larg deschiși, șoptind același lucru: „Îmi pare rău, Laura. Îmi pare rău, mamă.”
Psihiatrii spun că e doar vina și remușcarea care îi provoacă halucinații. Dar camerele de supraveghere din celula lui Mihai au tendința ciudată de a se defecta în fiecare noapte, exact între orele 2 și 5 dimineața. Iar într-o dimineață, un gardian a jurat că a văzut o femeie în halat alb ieșind din celula lui Mihai înainte de răsăritul soarelui, deși ușa era încuiată.
Nimeni nu a crezut gardianul, desigur. Fantomele nu există.
Dar vina și remușcarea? Acestea sunt la fel de reale ca și pastilele de dormit care nu te lasă niciodată să te trezești complet.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.