“Drăguțo, mama vine mâine la mine pentru o săptămână! Ți-am închiriat ție și copiilor o cameră la cămin, veți sta acolo, n-o să pățiți nimic!” Seara, soțul și-a adus soacra de la gară, iar când au intrat în apartament, nu se așteptau la așa ceva….
Întâlnirea lui Dinu cu mama sa pe peron părea copiată dintr-o melodramă. Tandrețe, bucurie, un buchet uriaș de flori. Au mers spre mașina lui. Fiul grijuliu o sprijinea pe mama sa de cot cu o mână, iar cu cealaltă îi trăgea valizele
. Ajungând la casă, și-a ridicat privirea spre ferestrele apartamentului și a mormăit ceva mulțumit. Era întuneric, deci soția cu copiii plecaseră. Perfect. Nu vor deranja odihna mamei sale după călătorie.
Ea insistase ca familia lui să nu mai fie în casă până la sosirea ei. Copiii sunt prea gălăgioși. Catrina nu se ocupă deloc de educația lor. El a deschis ușa de la intrare, a intrat primul pentru a aprinde lumina. Și a încremenit. Apartamentul era gol.
Nu complet, dar multe lucruri lipseau în mod evident. Uitând de mama sa, a început să umble prin camere, aprindea peste tot lumina și se uita în jur. Musafira îl urma, neînțelegând ce se întâmplă. Pe masa din bucătărie au văzut un bilet. L-au citit, apoi încă o dată și încă. După ce l-au citit, amândurora li s-a făcut PĂRUL MĂCIUCĂ..
CONTINUAREA 👇
Dinu apucă foaia de hârtie cu mâini tremurânde și citi cu voce tare:
„Dragă Dinu și stimată doamnă Elena,
Așa cum mi s-a cerut, am eliberat apartamentul pentru vizita dumitale, mamă soacră. Nu doar pentru o săptămână, ci permanent. Împreună cu mine au plecat: cei doi copii ai noștri, mobila din dormitor (pe care am cumpărat-o eu), toată vesela (cadoul de nuntă de la părinții mei), toate hainele noastre, toate jucăriile copiilor, televizorul (cumpărat din primul meu salariu), și bineînțeles – actele de proprietate ale apartamentului.
Da, știu că te întrebi cum e posibil. Îți amintești când m-ai rugat să semnez niște ‘acte pentru bancă’ acum trei ani? Ei bine, unul dintre ele era transferul de proprietate de pe numele tău pe numele meu. Avocatul meu îți va explica detaliile.
Vă doresc o ședere plăcută în apartamentul meu. Aveți la dispoziție exact o săptămână – cât urma să fie vizita mamei tale. După aceea, vă rog să eliberați locuința, căci va fi pusă în vânzare.
Ah, și încă ceva – m-am gândit că v-ar putea fi foame după călătorie. În frigider veți găsi pâine și iaurt. Este suficient, nu? Doar ‘n-o să pățiți nimic’…
Cu stimă, Catrina”
Elena se prăbuși pe scaun, cu fața albă ca varul.
„Ce înseamnă asta, Dinu? Ce acte ai semnat? Ce se întâmplă?”
Dinu stătea paralizat, privind în jur. Bucătăria era aproape goală. Dulapurile deschise arătau rafturi pustii. Doar câteva tacâmuri vechi și două farfurii ciobite rămăseseră pe raftul de sus. Frigiderul, așa cum promisese Catrina, conținea doar o jumătate de pâine și un iaurt.
„Nu înțeleg… nu-mi amintesc să fi semnat…” apoi, brusc, fața i se lumină de o amintire. „Acum trei ani, când am avut probleme cu împrumutul pentru mașină… Mi-a spus că e o formalitate, că banca cere garanții suplimentare… Am semnat mai multe hârtii, nici nu le-am citit bine.”
Elena se ridică, furioasă:
„Ți-ai pus semnătura fără să citești?! Ce fel de bărbat face așa ceva? Tatăl tău niciodată…”
„Încetează!” strigă Dinu, lovindu-și pumnul de masă. „Nu înțelegi? Am rămas pe drumuri! Catrina a luat totul!”
„Nu totul,” răspunse Elena cu o voce rece. „Copiii sunt cel mai important. Unde sunt nepoții mei?”
Dinu își scoase telefonul și formă numărul Catrinei. După cinci apeluri fără răspuns, îi trimise un mesaj furios:
„Unde ești? Unde sunt copiii? Ce ai făcut?!”
Răspunsul veni aproape imediat:
„Suntem în siguranță. Nu te obosi să ne cauți la părinții mei – nu suntem acolo. Te rog să respecți termenul de o săptămână pentru eliberarea apartamentului.”
Dinu se prăbuși pe un scaun, cu capul în mâini.
„Ce-am făcut… ce-am făcut?”
Elena se plimba nervoasă prin bucătăria goală:
„Ai fost manipulat, asta-i clar. Dar nu te îngrijora, fiul meu. Mâine voi suna la un avocat bun. Nimeni nu poate să facă așa ceva unei familii! Îi vom lua totul înapoi!”
„Mamă, nu înțelegi,” șopti Dinu. „Catrina e avocat. Specializată în dreptul familiei.”
Elena se opri din mers:
„Și ce dacă? Crezi că nu există avocați mai buni?”
„Nu despre asta e vorba,” continuă Dinu. „Cred că… cred că totul e legal. Semnătura mea e acolo. Și mereu am spus că ‘bărbatul e capul, dar femeia e gâtul’. Ei bine, se pare că gâtul tocmai a decis să se răsucească.”
A doua zi, Dinu se trezi pe canapeaua din sufragerie – singurul loc de dormit rămas în apartament. Elena dormise în fostul dormitor al copiilor, pe un pat de o persoană lăsat în urmă.
Prima lui mișcare a fost să verifice telefonul. Niciun mesaj de la Catrina. A doua a fost să sune la biroul ei de avocatură.
„Îmi pare rău, domnul Popa,” îi răspunse secretara, „doamna Popa și-a luat concediu pentru două săptămâni. Vă pot programa cu altcineva?”
„Nu, mulțumesc,” răspunse Dinu, închizând frustrat.
În următoarele ore, el și mama sa au încercat să evalueze situația. Au verificat prin sertare, dulapuri, documente – orice ar fi putut oferi o indicație despre planurile Catrinei sau locația ei actuală. Nu au găsit aproape nimic, cu excepția unui dosar subțire ascuns în spatele unei cărți din bibliotecă. Înăuntru era o copie a actului de proprietate al apartamentului, acum pe numele Catrinei, alături de o listă detaliată a tuturor bunurilor pe care le considera proprietatea ei personală – exact cele care lipseau acum.
„Uită-te la asta,” spuse Elena, arătând spre o notă de subsol de pe ultimul document. „A datat această listă acum șase luni! Asta înseamnă că planifica totul de atunci!”
Dinu luă foaia și o studie. Era adevărat. Catrina pregătise totul metodic, aparent de când îi spusese prima dată despre vizitele regulate ale mamei sale.
„De ce?” murmură el. „Doar pentru că te-am invitat să stai la noi?”
Elena pufni:
„Nu fi naiv. Nu e despre vizitele mele. E despre felul în care ai tratat-o.”
Dinu ridică privirea, surprins:
„Cum adică? Am tratat-o ca pe o regină! I-am oferit tot ce și-a dorit!”
„Chiar așa?” întrebă Elena, pentru prima dată arătând îndoială. „Chiar i-ai oferit respect? Spațiu? Considerație pentru opiniile ei?”
Dinu deschise gura să protesteze, dar se opri. În minte îi trecură diverse momente din ultimii ani. Cum i-a cerut Catrinei să-și amâne promovarea pentru că el trebuia să călătorească în interes de serviciu și cineva trebuia să aibă grijă de copii. Cum a invitat-o pe mama lui să stea cu ei de fiecare dată fără să o consulte cu adevărat. Cum a numit-o „proastă” în fața prietenilor când ea a îndrăznit să-l contrazică într-o discuție despre politică.
Și, bineînțeles, de data aceasta – când i-a anunțat pur și simplu că ea și copiii trebuie să se mute temporar într-un cămin.
„Am greșit,” admise el în cele din urmă. „Dar asta nu justifică ce a făcut ea!”
„Poate nu,” spuse Elena, cu o voce mai blândă decât se așteptase. „Dar poate că acum înțelegi de ce a simțit nevoia să recurgă la măsuri extreme.”
Dinu o privi uimit:
„Acum ești de partea ei?”
„Sunt de partea nepoților mei,” răspunse Elena. „Și poate că, pentru prima dată, încep să înțeleg cum e să fii tratat ca un obiect de mobilier care poate fi mutat după bunul plac.”
În următoarele zile, Dinu încercă toate metodele posibile să o contacteze pe Catrina – prin prieteni comuni, prin părinții ei (care refuzau să vorbească cu el), chiar și prin intermediul școlii copiilor. Nimic nu funcționă. Era ca și cum soția și copiii lui dispăruseră complet.
În a șasea zi, când Dinu se întorcea de la biroul unui avocat care îi confirmase că, din punct de vedere legal, situația lui era foarte complicată, găsi un plic în cutia poștală. Înăuntru erau documente de divorț, deja completate, așteptând doar semnătura lui.
Alăturat era un bilet scris de mână:
„Dinu,
Îți ofer două opțiuni:
Semnezi aceste documente, accept să-mi păstrez apartamentul și custodia copiilor, iar tu primești dreptul de a-i vizita de două ori pe lună.
Mergem în instanță, unde voi prezenta toate dovezile neglijenței și abuzului emoțional, inclusiv înregistrări audio din ultimele șase luni. Nu vei mai vedea copiii decât sub supraveghere.
Ai 24 de ore să decizi.
Catrina”
Dinu stătea în mijlocul sufrageriei goale, cu documentele în mână, când Elena intră.
„Ce ai acolo?” întrebă ea.
Fără un cuvânt, îi întinse documentele. Elena le citi cu atenție, apoi ridică privirea spre fiul ei.
„Ce vei face?”
„Nu știu,” răspunse el, cu vocea tremurând. „Am pierdut totul.”
Elena se așeză lângă el și, pentru prima dată în mulți ani, îl privi nu ca pe fiul ei perfect, ci ca pe un om imperfect care a făcut greșeli grave.
„Nu, Dinu. Ai pierdut lucruri. Dar poți încă să-ți salvezi relația cu copiii tăi. Poți încă să înveți și să crești.”
„Cum? Ea nu vrea să mă mai vadă vreodată!”
„Atunci respectă-i dorința,” spuse Elena cu fermitate. „Semnează documentele, acceptă consecințele acțiunilor tale, și începe să reconstruiești din temelie. Arată-i că poți fi bărbatul și tatăl pe care copiii tăi îl merită.”
Dinu o privi surprins:
„Tu? Tu îmi spui să cedez?”
„Îți spun să te comporți ca un adult responsabil pentru prima dată în viața ta,” răspunse Elena. „Și îți mai spun ceva – când mă voi întoarce acasă, mă voi gândi serios la relația mea cu tatăl tău. Pentru că, văzându-te pe tine, mi-am dat seama că poate și eu am acceptat prea mult, prea mult timp.”
A doua zi, Dinu lăsă documentele semnate la adresa indicată de Catrina. Alături, puse un bilet propriu:
„Accept termenii tăi. Îmi pare rău pentru tot. Când vei fi pregătită să vorbim, voi fi aici.”
Trei luni mai târziu, Dinu stătea nervos pe o bancă în parc. Era prima lui întâlnire programată cu copiii după divorț. Nu știa dacă Catrina va veni personal sau va trimite pe altcineva cu ei.
Când o văzu apropiindu-se, cu copiii alergând înaintea ei, simți un nod în gât. Arăta diferit – mai încrezătoare, mai liniștită.
Copiii se aruncară în brațele lui, vorbind toți deodată despre noua lor casă, despre școală, despre jucăriile lor. Catrina rămase la distanță, observând.
Când copiii se duseră să se joace, Dinu se apropie ezitant de ea.
„Mulțumesc că i-ai adus.”
Catrina îl privi lung:
„Nu pentru tine am făcut-o. Ci pentru ei. Au nevoie de tatăl lor în viața lor. Un tată adevărat, nu un dictator.”
Dinu înclină capul:
„Învăț. Încet, dar învăț.”
„Bine,” spuse ea simplu. Apoi, după o pauză: „Mama ta cum o duce?”
Surprins de întrebare, Dinu râse scurt:
„A divorțat. După 35 de ani de căsnicie. Spune că tu ai inspirat-o să nu mai accepte să fie tratată ca o servitoare.”
Pentru prima dată, un zâmbet ușor apăru pe chipul Catrinei:
„Transmite-i salutările mele. Și spune-i că dacă are nevoie de un avocat bun pentru partajul bunurilor, cunosc pe cineva…”
Dinu o privi plecat:
„Pot să te întreb ceva? De ce ai păstrat numele meu după divorț?”
Catrina privi spre copiii lor care se jucau în depărtare:
„Pentru că, în ciuda tuturor greșelilor tale, ei sunt mândri de numele lor. Și pentru că am vrut să-ți amintesc, de fiecare dată când ne vezi, ce ai pierdut și ce poți încă păstra, dacă înveți să respecți.”
Se întoarse să plece, apoi adăugă peste umăr:
„O oră, Dinu. Atât aveți. Data viitoare, dacă lucrurile merg bine, poate o oră și jumătate.”
Privind-o cum se îndepărtează, Dinu realiză un adevăr simplu dar profund: uneori trebuie să pierzi totul pentru a învăța să prețuiești cu adevărat ceea ce ai.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.