Ana nu s-ar fi gândit niciodată că va lucra într-o casă mare și bogată. Locuia doar cu mama ei, dar curând femeia s-a îmbolnăvit și a înțeles că trebuie să-și plaseze fiica undeva. Deși era tânără, avea studii.
Ana i-a telefonat unei cunoștințe. — Sorina, îți amintești că spuneai că o familie caută o menajeră? a întrebat-o pe prietena ei.
— Da, și îți spun mai mult, încă mai au nevoie de una, și-a amintit prietena.
— Nu poți să o plasezi acolo pe Ana mea? mama știa că nu e frumos să ceară, dar nu avea altă alegere.
— Bine, voi încerca, Sorina era mereu bucuroasă să ajute.
Chiar a doua zi, spre seară, Sorina a sunat și a spus că peste o săptămână stăpânii o așteaptă pe Ana la interviu. Era o veste bună.
— Ana, trebuie să alegi din hainele tale doar pe cele care corespund unui stil sobru, a început mama să o învețe. — Merg blugii? a întrebat ea.
— Dacă sunt gri sau negri, atunci da, dar dacă sunt colorați, atunci cu siguranță nu, se uita femeia la ea.
Și iată, Ana stă la poarta unei case enorme, așteptând să fie lăsată înăuntru. A intrat, paznicul a condus-o până la scară. Sincer vorbind, drumul nu a fost scurt.
A intrat într-un hol imens unde era așteptată. Stăpâna în vârstă și două tinere, Anei i s-a părut că sunt fiicele ei, mai erau și câțiva bărbați. — Bună ziua, a salutat ea. — Poftiți, a arătat stăpâna casei spre canapeaua din față.
Ana s-a așezat, dintr-un motiv oarecare totul a început să tremure în interiorul ei. A simțit emoție. — Așadar, draga mea, ceea ce cerem de la dumneavoastră este ca podelele, pereții și lambriurile să fie mereu curate, strălucitoare. De asemenea, când vor fi cine oficiale, să serviți la masă felurile de mâncare și vesela, a spus bătrâna.
— Am înțeles, a spus Ana. Nu demult preda etichetă la un colegiu de fete, așa că știa cum și ce trebuie făcut.
— Bine, ați fost recomandată, așa că puteți începe lucrul chiar acum, a spus stăpâna.
— Mi s-a spus că se oferă și cazare, Anei îi era rușine, dar trebuia să întrebe despre asta, pentru că drumul de la oraș până aici era foarte lung. — Da, în grădină este o căsuță pentru oaspeți, vă puteți instala acolo, vi se va arăta, a arătat femeia spre ușă.
Ana a ieșit în curte, se simțea oarecum stânjenită, afară era modernitate, dar ea parcă nimerise în secolul trecut.
I s-a arătat căsuța pentru oaspeți, și-a ales o cameră, acum avea cazare și un loc de muncă, ceea ce nu putea decât să o bucure. În plus, aici i se promisese un salariu bun.
Fata muncea excelent. Încerca să nu se intersecteze cu stăpânii. Ana lustruia, spăla, făcea tot ce i se cerea.
Într-o zi, în grădină, a întâlnit un tânăr care lucra ca grădinar. Dar, deoarece nu era tocmai sezon, nu venea des. — Bună, ești noua angajată? a întrebat-o el.
— Da, și tu lucrezi aici? ea era bucuroasă că poate vorbi cu cineva.
— Da, trudesc, el a făcut un gest cu mâna spre grădină.
— Să fim prieteni, a spus Ana.
— Desigur, Grigore, i-a întins el mâna.
— Ana, a strâns-o ea.
— Te-ai instalat aici? a întrebat-o el.
— Da, e foarte departe de oraș, a explicat fata.
— Știu și eu, și eu locuiesc aici jumătate de sezon, a oftat el.
— Ce e în neregulă cu acești stăpâni, de ce trăiesc ca în secolul trecut? a întrebat Ana.
— Bătrâna stăpână așa a hotărât. E fiica unor conți, ei i-au lăsat această moșie. Acum își educă copiii și nepoții ca și cum ar fi din neam nobil, spunea grădinarul. Era evident că nu-i plăcea să lucreze aici, dar cât îi plăteau stăpânii nu ar fi câștigat nicăieri. Ana a înțeles că nu va fi ușor să se descurce cu această familie.
În acea zi, și-a terminat toată treaba și stătea sub un acoperiș în grădină. Începea o vară fierbinte. Un tânăr s-a apropiat de ea.
— Bună ziua, a salutat el.
— Bună ziua, Ana a sărit în picioare.
— Nu vă speriați așa, a spus el și a zâmbit.
— Cred că ar fi mai bine să plecați, Ana nu voia să apară zvonuri.
— De ce nu pot vorbi cu dumneavoastră? s-a mirat el.
— Dacă stăpâna se gândește la ceva nepotrivit, ea se uita cu ochi speriați. — Sunteți atât de amuzantă, râdea el.
— De ce faceți asta? ea și-a coborât ochii.
— Dacă nu greșesc, vă numiți Ana, îmi amintesc corect? el întreba, dar nu se uita la ea. — Da, spuneți totul corect, ea voia să se scufunde în pământ sau să fugă undeva. — Iar eu sunt Mihai, s-a prezentat el, dar continua să privească în depărtare, detașat.
În acel moment a venit Grigore, iar Mihai a trebuit să plece.
— Te deranja? a întrebat-o tânărul pe fată. — Nu, doar a venit să se prezinte, a răspuns ea.
— Îl știu eu, se prezintă aici fiecărei guvernante și menajere, iar apoi sunt concediate, a privit el disprețuitor.
— E clar, fiul bogat de bani gata, nu? Ana a zâmbit ironic.
Mihai a început să vină în fiecare zi, îi aducea Anei diferite gustări, îi făcea complimente.
CONTINUAREA 👇
Desigur, îi făcea plăcere, dar își amintea cuvintele lui Grigore și nu reacționa în niciun fel la avansurile lui Mihai.
Într-o zi lucra în casă, era deja seară. Nu era nimeni la parter. Ușa s-a deschis, a intrat Mihai. Ana s-a speriat, a sărit în picioare. — Ce, te temi de mine? a spus el cu vocea împletecită. — Mai bine plec, Ana a luat găleata și s-a îndreptat spre ieșire. — Iar eu vin cu tine, a spus el și a pornit în urma ei cu un mers șovăielnic.
Ana a fugit, dar nu a putut face nimic. Mihai a tras-o în tufișurile din apropiere și a făcut tot ce a vrut. Ea nu a țipat, stătea nemișcată, cu buzele strânse și plângea.
Dimineața, Mihai, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, a venit din nou la căsuța ei. — Ei, ți-a plăcut ieri? a întrebat el. — Pleacă, i-a spus ea. — Nu plec, se comporta foarte obraznic.
În fiecare zi Ana plângea, nu știa ce să facă. Când a început toamna, fata a realizat că este însărcinată.
Înțelegea că nu trebuie să spună nimănui, dar cu Mihai a decis totuși să vorbească. Când a venit din nou la ea, s-a apropiat de el. — Hei, mai ușor, s-a uitat el la ea. — Trebuie să-ți spun ceva, ea și-a ridicat ochii spre el. — Și anume? a pufnit el. — Sunt însărcinată, i-a spus ea. — Și eu ce legătură am? nu înțelegea el. — În afară de tine, nu am mai fost cu nimeni, niciodată, a mărturisit ea. — Știi, astea sunt problemele tale, dacă rudele mele află ceva, vei zbura de aici ca un dop, a început el să amenințe.
Ana nu știa ce să facă. Și-a ascuns sarcina cât a putut de mult, apoi a scris o cerere de concediu și s-a dus în apartamentul unde locuiseră cândva cu mama ei.
Era foarte dureros, și deși termenul încă nu venise, Ana simțea dureri puternice în partea inferioară a abdomenului. S-a dus la spital, nașterea a fost lungă, dureroasă și chinuitoare. Femeia a născut mai mult de un copil și înțelegea că sunt prematuri, era atât de dureros încât își pierdea cunoștința. I-au pus într-un incubator special pentru copii prematuri. Ana venea foarte rar să-i vadă. Nu voia să se atașeze.
Când i-au adus copiii, ea plângea, nu înțelegea ce să facă cu ei mai departe. În spital era inconfortabil să renunțe la ei, se temea de judecată și de toate celelalte. Așa că a luat copilașii și s-a dus acasă.
În acea seară, Ana se uita la bebelușii ei și se gândea unde să-i ducă. Mai întâi s-a gândit să-i lase tatălui lor, să-i crească ei înșiși. Femeia i-a luat în brațe și s-a dus unde locuia violatorul ei.
Mihai se plimba în acel moment prin curte, a observat-o pe Ana, a alergat repede la poartă. — Ce cauți aici, nu ești în concediu? a întrebat-o el. — Ia-i, nu am unde să-i duc și nu am cu ce să-i hrănesc, i-a spus ea. — Ești nebună? Nu am nicio legătură cu acești copii, s-a întors și a plecat. — Atunci lasă-i să moară pe drum, a strigat ea cu toată furia în urma lui. Bărbatul nici măcar nu s-a întors.
Atunci Ana s-a înfuriat teribil, a pus copiii într-o pungă, trebuia să meargă la tren. Pe drum, a lăsat pur și simplu punga sub o bancă. Se gândea că oricum vor muri, știa că nu poate face nimic cu acești copii. Când s-a urcat în tren, i s-a făcut rău.
Măturătorul care curăța la gară s-a așezat pe bancă să se odihnească. La un moment dat, a auzit un foșnet și o mișcare, s-a aplecat și a văzut punga.
La început i-a fost frică să o deschidă, dar după câteva minute s-a hotărât. Ce a văzut măturătorul l-a șocat. În sacul de pânză erau bebeluși. Bărbatul nu știa ce să facă. — Cine a putut face asta, unde să vă duc acum? se frământa și nu știa ce să întreprindă.
Măturătorul, pe nume Vasile, a rămas înmărmurit câteva clipe. Apoi s-a uitat în jur, dar nu a văzut pe nimeni care ar fi putut abandona punga. Gara era aproape pustie în acel moment. A privit din nou la bebelușii din pungă – erau gemeni, un băiat și o fetiță, după cum a dedus din hăinuțele lor, una roz și una albastră. Erau foarte mici, evident născuți prematur, și tremurau de frig.
— Doamne Dumnezeule, ce fac eu acum? murmură el, ținând în brațe pachetul prețios.
Vasile era un bărbat simplu, de vreo 50 de ani, care locuia singur după ce soția îl părăsise cu mulți ani în urmă. Nu avea copii și ducea o viață modestă. Primul său gând a fost să sune la poliție, dar ceva l-a oprit. Își amintea prea bine de zilele petrecute în orfelinat când era mic, după ce părinții lui muriseră într-un accident. Nu, nu putea să-i ducă acolo.
A luat o decizie rapidă. I-a învelit mai bine în hainele sale groase și a mers grăbit spre casa sa, aflată la doar câteva străzi de gară. Pe drum, s-a oprit la o farmacie.
— Am nevoie de lapte praf pentru nou-născuți, i-a spus farmacistei. De urgență.
Farmacista, o femeie în vârstă, l-a privit suspicioasă.
— Pentru gemenii mei, s-a grăbit el să adauge. Adică, pentru nepoții mei. Fiica mea tocmai a născut și… nu are lapte.
Femeia nu părea convinsă, dar i-a dat laptele praf și câteva biberoane.
— Aveți nevoie și de scutece, i-a spus ea.
Vasile a cumpărat tot ce i-a recomandat farmacista, cheltuind aproape tot salariul său de măturător. Dar când a ajuns acasă și a așezat bebelușii pe pat, a știut că a luat decizia corectă.
— Cum să vă îngrijesc eu? a șoptit el, amestecând stângaci laptele praf. Nu știu nimic despre copii.
A hrănit mai întâi fetița, care părea mai slăbită. Apoi băiețelul. Ambii au băut cu lăcomie, ceea ce l-a făcut să se gândească că fuseseră abandonați de ceva timp.
În zilele următoare, Vasile a învățat din mers cum să îngrijească doi nou-născuți. Dormea puțin, hrănea copiii la fiecare două ore, și se descurca cum putea. A rugat-o pe vecina sa, doamna Florica, să-l ajute, spunându-i că îngrijește temporar de nepoții săi.
— Dar unde e mama lor? a întrebat Florica.
— E… bolnavă, a improvizat Vasile. La spital. O să vină să-i ia când se face bine.
Doamna Florica l-a ajutat cu sfaturi și a venit de câteva ori să stea cu bebelușii, dar Vasile știa că nu poate continua așa la nesfârșit. Trebuia să ia o decizie.
Între timp, Ana se întorsese acasă, în orașul mare. Sentimentele de vinovăție o copleșeau în fiecare noapte. Plângea ore în șir, își blestema slăbiciunea și se învinovățea pentru tot ce se întâmplase. Încercase să se convingă că bebelușii fuseseră găsiți rapid și duși la un orfelinat sau spital, unde primeau îngrijirea de care aveau nevoie. Dar în adâncul sufletului, se temea de ce era mai rău.
După o săptămână, nu a mai putut suporta. S-a întors la gară, la aceeași bancă unde lăsase punga. A întrebat câțiva oameni dacă știau ceva despre bebeluși abandonați, dar nimeni nu părea să știe nimic. Disperată, a început să plângă în mijlocul gării.
Vasile, care era în tura sa de lucru, a observat-o. S-a apropiat încet, recunoscând-o după descrierea pe care și-o făcuse în minte. Aceeași femeie tânără, slăbită, cu ochii roșii, care coborâse din tren acum o săptămână.
— Căutați ceva? a întrebat-o Vasile, strângând mânerul măturii.
Ana l-a privit, simțind un nod în gât.
— Eu… am lăsat… niște… a început ea, dar nu putea continua.
— Doi bebeluși? a completat el, cu voce joasă.
Ochii Anei s-au mărit. A dat din cap, incapabilă să vorbească.
— Veniți cu mine, a spus Vasile simplu.
Au mers în tăcere până la casa lui. Ana tremura din tot corpul, neștiind la ce să se aștepte. Când au intrat, ea a văzut două pătuțuri improvizate (cutii de carton căptușite cu pături) în care dormeau bebelușii ei.
A căzut în genunchi, lacrimile curgând șiroaie.
— Sunt… sunt în viață, a șoptit ea, nevenindu-i să creadă.
— Da, s-a străduit omul ăsta bătrân să-i țină în viață, a spus Vasile, fără reproș în voce. Acum, vreți să-mi povestiți ce s-a întâmplat?
Ana i-a povestit totul: despre violul pe care-l suferise, despre refuzul lui Mihai de a-și recunoaște copiii, despre disperarea ei. Vasile a ascultat-o fără să judece.
— Și acum ce vreți să faceți? a întrebat el când ea a terminat.
— Nu știu, a recunoscut Ana, privind spre copii. Nu am unde să-i duc, nu am bani să-i cresc… dar nu vreau să-i abandonez din nou. Am făcut cea mai mare greșeală din viața mea.
Vasile s-a gândit câteva momente.
— Ce-ar fi să rămâneți aici? Am o cameră liberă. Puteți locui aici cu copiii până vă puneți pe picioare.
— De ce m-ați ajuta? Sunt o străină care și-a abandonat copiii.
— Pentru că toți merităm o a doua șansă, a spus Vasile simplu. Eu am crescut într-un orfelinat. Știu cum e să nu ai pe nimeni. Nu vreau ca acești copii să treacă prin asta.
Ana a acceptat oferta, deși se simțea rușinată să primească ajutor de la un străin. În următoarele săptămâni, a învățat să aibă grijă de copiii ei, pe care i-a numit Maria și Ioan. Vasile i-a găsit un loc de muncă la fabrica unde lucra un prieten de-al său, cu program flexibil, astfel încât să poată îngriji și de copii.
Treptat, Ana a început să simtă că poate duce o viață normală, departe de casa aceea mare și de Mihai. A simțit pentru prima dată ce înseamnă să fii mamă, să simți dragostea pentru copiii tăi.
Într-o zi, după aproape un an, când se întorcea de la muncă, a văzut o mașină scumpă parcată în fața casei lui Vasile. Inima i-a încremenit când l-a recunoscut pe Mihai, stând rezemat de mașină.
— Cum m-ai găsit? a întrebat ea, strângând sacoșa de cumpărături.
— Nu a fost greu, a răspuns el. Am oameni care te-au căutat.
— Ce vrei?
— Să văd copiii, a spus el, surprinzându-o. Am aflat că sunt ai mei. Vreau să-i văd.
Ana a râs amar.
— Acum vrei să-i vezi? După ce m-ai lăsat să mă descurc singură? După ce mi-ai spus că nu sunt ai tăi?
— Am greșit, a recunoscut el, privind în pământ. Mama a aflat și… m-a obligat să-mi asum responsabilitatea.
Ana a clătinat din cap.
— Nu. Nu vei intra în viața lor acum, după ce i-ai respins. Nu ai niciun drept.
— Am toate drepturile legale, a spus Mihai, schimbându-și tonul. Sunt tatăl lor. Pot să-i iau de la tine oricând vreau.
În acel moment, ușa casei s-a deschis și a apărut Vasile, ținând în brațe pe micuța Maria.
— Se întâmplă ceva? a întrebat el, privind suspicioasă scena.
— Nimic, a spus Ana, trecând pe lângă Mihai. Domnul tocmai pleca.
— Nu am terminat, a spus Mihai. Voi reveni cu avocații mei.
După ce Mihai a plecat, Ana i-a povestit lui Vasile situația.
— Ce mă fac dacă îmi ia copiii? a întrebat ea, disperată.
— Nu-ți face griji, a spus Vasile. Știu pe cineva care ne poate ajuta.
Prietenul lui Vasile era un avocat local, care lucra pro bono pentru cazuri sociale. Le-a explicat că, deși Mihai era tatăl biologic, comportamentul lui anterior – refuzul de a-și recunoaște copiii și de a-i susține financiar – ar putea fi folosit împotriva lui în instanță.
Au pregătit documentele necesare și au așteptat. Mihai a revenit, așa cum promisese, cu doi avocați costisitori. A cerut custodia completă a copiilor, susținând că Ana era instabilă mental și că abandonase copiii.
Procesul a fost lung și dureros. Ana a trebuit să-și expună întreaga viață în fața instanței, inclusiv violul pe care-l suferise. Dar în tot acest timp, Vasile a stat lângă ea, susținând-o.
În final, judecătorul a decis că Ana va păstra custodia copiilor, dar Mihai avea dreptul la vizite supravegheate și trebuia să plătească pensie alimentară substanțială.
După încheierea procesului, pe treptele tribunalului, Mihai s-a apropiat de Ana.
— De ce ai făcut asta? a întrebat el. Ți-am oferit o viață confortabilă pentru copii.
— Pentru că copiii nu sunt obiecte care pot fi cumpărate, a răspuns Ana. Ei au nevoie de iubire, nu de bani.
— Și crezi că acest… măturător îți poate oferi ceea ce ți-aș fi oferit eu?
Ana a privit spre Vasile, care o aștepta la mașină, cu gemenii.
— Da, a spus ea simplu. Vasile m-a învățat ce înseamnă cu adevărat să fii părinte. Tu ai putea învăța de la el.
În anii care au urmat, relația dintre Ana și Mihai a rămas tensionată, dar pentru binele copiilor, au învățat să comunice civilizat. Mihai a început să petreacă timp cu Maria și Ioan, deși la început părea stângaci și distant.
Ana și Vasile au continuat să locuiască împreună. Între ei s-a dezvoltat o prietenie profundă, bazată pe respect și recunoștință. Vasile a devenit figura paternă pe care copiii o iubeau necondiționat.
Când gemenii au împlinit cinci ani, Ana a primit o ofertă de muncă într-un oraș mai mare. Era o oportunitate excelentă, dar însemna să se mute departe de Vasile.
— Nu pot să te las, i-a spus ea într-o seară. Tu ești familia noastră.
— Atunci nu mă lăsa, a răspuns el simplu. Veniți cu toții. Sau rămânem cu toții. Suntem o familie, nu?
Ana a zâmbit prin lacrimi, realizând că din cea mai mare greșeală a vieții ei se născuse cel mai neașteptat dar: o familie adevărată, construită nu pe sânge sau obligație, ci pe alegere și iubire.
În acea noapte, când a pus copiii la culcare, și-a amintit de ziua în care îi abandonase, de disperarea și rușinea care o copleșiseră atunci. Cât de departe părea acum acel moment. Uneori, drumul spre mântuire începe cu cea mai mare cădere.
— Noapte bună, dragii mei, a șoptit ea, sărutându-i pe frunte. Sunteți minunea mea. Sunteți a doua mea șansă.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.