Când sora mea și-a numit fiul nou-născut Martin, la fel ca pe al meu, am trecut cu vederea, crezând că e o coincidență ciudată. Dar câteva săptămâni mai târziu, după moartea neașteptată a mamei noastre și citirea șocantă a testamentului, am realizat că Emily avusese un plan încă de la început — și totul a început cu acel nume.
Coridorul din fața sălii de nașteri mirosea a dezinfectant și a ceva… mai vechi, mai apăsător.
Mi-a amintit de frică — genul care stă prea mult timp într-un loc. Scaunele erau tari, din plastic, și reci chiar și prin paltonul meu.
Stăteam lângă Jake, soțul surorii mele. Genunchii noștri aproape că se atingeau, dar simțeam că ne desparte un kilometru întreg.
Continua să-și frece palmele de blugi, iar și iar, ca și cum ar fi încercat să șteargă gânduri pe care nu voia să le aibă.
— Nicio țipenie… poate totul a decurs bine? am spus, încercând să-mi păstrez vocea senină. Am zâmbit puțin, dar zâmbetul a plutit în aer ca o întrebare la care nimeni nu voia să răspundă.
— Sau poate fix invers, a spus el fără să se uite la mine, cu o voce plată. Ochii îi erau lipiți de podea, de parcă se temea să ridice privirea și să vadă ceva ce nu putea duce.
M-am uitat în jur. Holul era liniștit — un cărucior metalic a trecut în depărtare, roțile zdrăngănind ușor.
Voiam să vorbesc — despre vreme, despre aparatul de snacksuri care oferea doar Diet Coke, orice, doar ca să rup tensiunea.
Dar Jake nu era în stare. Arăta ca un om aflat pe marginea a ceva adânc și rece.
Chiar atunci, ușa a scârțâit. O asistentă cu ochi blânzi și umeri obosiți a scos capul pe ușă.
— Puteți intra.
Jake și cu mine ne-am ridicat în același timp, dar am ajuns eu prima la ușă. Înăuntru, totul era prea alb — luminile, cearșafurile, chiar și pereții. Mașinile bipăiau ușor, clipind ca niște bătăi de inimă liniștite.
Și acolo era. Emily.
Sora mea arăta ca și cum ar fi fost la război și s-ar fi întors. Fața ei era palidă, buzele uscate și crăpate.
Avea cearcăne adânci, de parcă nu dormise de o săptămână. Dar zâmbea, și în brațele ei era cel mai mic lucru pe care îl văzusem vreodată — roz, zbârcit și viu.
Bebelușul se foia ușor în brațele ei, scoțând acele sunete mici de nou-născut, jumătate oftaturi, jumătate scâncete.
Jake a oftat brusc și s-a sprijinit de perete. Fața i s-a făcut albă și m-am temut că ar putea leșina. I-am pus o mână pe spate și l-am împins ușor spre un scaun.
— Bărbații, am spus cu un zâmbet ironic, încercând să destind atmosfera. Solizi ca niște camioane, dar leșină ca fulgii.
Emily a râs încetișor, de parcă acel râs i-ar fi cerut toată energia. A înclinat ușor pachetul ca să-l pot vedea mai bine.
Mi s-a strâns inima. Era superb. Mic și perfect. O viață nouă, acolo, în brațele ei.
— E minunat, am șoptit.
Emily a dat din cap încet. — Numele lui e Martin.
Am clipit. Aerul s-a schimbat — ca o adiere care trece printr-o cameră încremenită.
— Martin? am întrebat. Adică…?
— Da, a spus ea.
— E ceva în neregulă, soră? a întrebat, cu ochii țintă la mine.
— Știi că fiul meu se numește Martin.
Emily a ridicat din umeri. — O mulțime de băieți se numesc Martin. Nu e ca și cum ai înregistrat drepturile de autor pe nume.
Am ezitat. — Doar că… m-a luat prin surprindere.
— Consider-o un compliment. Mi-a plăcut alegerea ta, a spus ea.
Am forțat un zâmbet. Maxilarul mi se încordase.
— Bine atunci, am spus. Mai târziu îți aduc niște fructe de la magazin.
A dat din cap din nou. Ne-am privit într-un fel pe care nu l-am putut numi. Nu era nici cald, nici rece. Dar stătea între noi ca o piatră.
Ceva din zâmbetul ei nu părea deloc admirație.
Săptămânile au trecut ca un râu leneș — încet, tulbure și fără evenimente. Zilele erau apăsătoare, alunecând una în alta fără să lase urme.
Eu și Emily abia dacă ne vedeam. Mai trimiteam câte un mesaj, uneori câte o poză cu bebelușii, dar cam atât. Am pus totul pe seama ceții care vine odată cu un nou-născut.
Îmi aminteam cât de grele puteau fi acele prime luni — nopți nedormite, plânsete neîntrerupte, felul în care timpul se topea ca untul pe o plită încinsă.
Totuși, ceva din felul în care suna Emily la ultima noastră convorbire nu-mi dădea pace. Îmi stătea în piept ca o piatră de care nu puteam scăpa.
Vocea ei fusese tăioasă și grăbită, ca și cum încerca să nu plângă sau să țipe. N-am întrebat nimic. Poate ar fi trebuit.
Emily locuia cu mama noastră. Avea 84 de ani și, în ultimii ani, începuse să se stingă puțin câte puțin. Pășea mai încet, iar gândurile îi zburau aiurea.
Totuși, uneori rămânea ascuțită, mai ales când povestea din vremuri vechi sau își dădea cu părerea fără să-i fi cerut nimeni.
Dar în majoritatea zilelor, era mai mult amintire decât forță. M-am gândit că Emily avea ajutor prin casă.
Dar ajutorul, am învățat eu, poate fi ca o fantomă când nimeni nu spune adevărul. Iar în familia noastră, adevărul stătea deseori în spatele unor uși închise, acoperit de praf.
Apoi a venit acea noapte. Tocmai îl culcasem pe Martin al meu, l-am sărutat pe frunte și am închis ușa camerei.
Stăteam în bucătărie cu o cană de ceai care se răcise. Ceasul arăta 22:47.
Telefonul a sunat.
Am zâmbit, confuză. — Suni la ora asta, Em? Ce dramă mai e acum?
Vocea ei a venit prin receptor, moale și joasă. — Mama s-a dus.
M-am ridicat atât de repede încât scaunul a scrâșnit pe podea. — Ce?
— A murit în somn. Asistenta a spus că a fost liniștit.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi. — Emily… Eu—
— Știu, a șoptit ea. Ar fi trebuit să sun mai devreme. Dar pur și simplu… n-am putut.
Când am închis apelul, liniștea din bucătărie era groasă. M-am uitat din nou la ceas și mi-aș fi dorit să-l pot da înapoi.
M-am urât pentru fiecare vizită amânată, pentru fiecare apel pe care nu l-am făcut.
Camera de zi mirosea a lemn de cedru și a sărbători uitate. Acel miros — parte lemn, parte praf, parte amintire — m-a dus direct înapoi la dimineți de Crăciun și prăjituri de ziua de naștere pe masa veche din sufragerie.
Dar acum casa era prea tăcută. Fără râsete.
Fără clinchet de vase. Doar scârțâitul ușor al canapelei când eu și Emily stăteam una lângă cealaltă, rigide și tăcute.
Nu vorbisem prea mult în dimineața aceea. I-am turnat cafea. Abia dacă s-a atins de ea. I-am oferit o felie de pâine prăjită.
A dat din cap că nu. Acum stăteam pe canapeaua cu flori a mamei, aceeași care se decolorase în timp, dar care părea totuși prea veselă pentru o zi ca asta.
Păream două fetițe care așteaptă vești proaste de la directoare.
În fața noastră, domnul Howard, avocatul mamei, și-a aranjat ochelarii și a deschis un dosar gros.
Costumul îi era prea mare, sau poate umerii i se micșoraseră după atâția ani de făcut astfel de lucruri — stat cu familii, citit cuvinte care dărâmau totul de sub picioarele oamenilor.
Și-a dres vocea. — Mama voastră a lăsat un testament.
Emily și-a împreunat mâinile în poală. Eu am încercat să nu mă foiesc, dar piciorul îmi bătea în podea singur.
— Majoritatea bunurilor — bijuterii, economii, mașina — sunt împărțite între voi două.
Am dat ușor din cap. Partea asta nu m-a surprins. Mama mereu spusese că vrea să fie echitabilă.
— Dar casa, a continuat el, merge către nepotul ei. Martin.
Buzele mi s-au arcuit într-un zâmbet. Inima mi s-a înmuiat puțin. — Așa a spus mereu. Că ar trebui să rămână primului nepot.
Dar atunci, am simțit-o pe Emily cum se mișcă lângă mine. Nu era o mișcare obișnuită. Era rigidă, ca un avertisment. Vocea ei a tăiat liniștea.
— Care Martin?
M-am întors spre ea, șocată. — Ce?
— Acum sunt doi Martin, a spus ea, cu vocea încordată. Nu a precizat care dintre ei.
Domnul Howard a încruntat sprâncenele, întorcând pagina. — Nu e nicio clarificare. Doar „nepotului meu, Martin.” A ridicat testamentul scris de mână. — Fără al doilea prenume. Fără dată de naștere.
— Se referea la Martin al meu, am spus, mai tare decât intenționasem. Cel pe care l-a crescut, în timp ce Emily călătorea prin țară după retreaturi de yoga și diete noi.
Maxilarul lui Emily s-a încordat. — A locuit și cu mine. Mai ales în ultimele ei luni. Tu n-ai fost acolo pentru asta.
Domnul Howard a ridicat mâna. — Permiteți-mi să termin. Testamentul e datat la o lună după ce s-a născut fiul tău, Emily. Deci, din punct de vedere legal, este posibil să se fi referit la oricare dintre copii.
Am simțit cum mi se strânge pieptul. — L-ai numit Martin din cauza asta, nu-i așa? M-am întors spre ea, vocea tremurându-mi. — De asta. Știai că o să se întâmple asta.
Fața i s-a înroșit. — Nu fi ridicolă.
„Abia dacă ai lăsat-o să-ți țină copilul în brațe, și acum crezi că la el s-a referit?” Cuvintele mi-au ieșit repede, tăios. „Ai manipulat-o.”
„Termină,” a izbucnit ea. „Tu mereu crezi că le știi pe toate.”
Domnul Howard interveni. „S-ar putea să fie nevoie să ducem asta în instanță. Până atunci, casa este deținută în comun de ambii băieți.”
Mi s-a făcut rău. Camera s-a învârtit puțin. M-am uitat în podea, încercând să nu cedez. Nu aveam de gând să las asta așa. Nu după tot ce s-a întâmplat. Nu fără luptă.
În acea noapte, casa era prea liniștită. Nu era liniștea aceea liniștitoare. Era genul de tăcere care îți apasă timpanele și te face conștient de fiecare scârțâit, fiecare respirație, fiecare bătaie de inimă.
Tăcerea care te face să-ți amintești lucruri pentru care nu ești pregătit.
Am mers prin camere ca o străină în propriile amintiri. Holul mirosea a detergent cu lămâie și a timp.
Am trecut pe lângă bucătărie, unde mama obișnuia să fredoneze în timp ce curăța mere. Parcă-i auzeam vocea.
Când am pășit în dormitorul ei, m-a izbit mirosul. Apă de trandafiri. Dulceag, moale și ușor prăfuit.
Încă plutea în aer, agățându-se de perdele și de puloverele vechi, împăturite ordonat pe comodă. M-au usturat ochii.
Biroul ei stătea lângă fereastră, încă dezordonat, de parcă plecase doar pentru o clipă — rebusuri cu căsuțe completate pe jumătate. Un ghem de lână cu ace de tricotat înfipte în el ca niște săbii.
Și bilețele — mici, așa cum făcea mereu. Scria mereu mementouri pe post-it-uri, șervețele sau bucăți de hârtie.
Un bilețel spunea: „Pune rufele în uscător. Întreabă-l pe Jake de factura la gaz.” Am zâmbit, imaginându-mi-o cum mormăie singură în timp ce scrie. Dar apoi zâmbetul mi s-a șters.
Ceva legat de scrisul de mână…
Mi-am scos telefonul și am deschis poza cu testamentul. Am ținut bilețelul lângă el.
Același „M” curbat, aceleași bucle ordonate — la început. Dar data din testament era înclinată prea mult spre dreapta. Cerneala părea mai proaspătă.
Iar cuvintele „nepotului meu, Martin”? Parcă acopereau altceva.
Mi s-a strâns stomacul.
Ceva nu era în regulă.
A doua zi dimineață, domnul Howard s-a întors. Purta același costum obosit și ținea același dosar, dar de data asta, expresia lui era mai tensionată.
S-a așezat la masa din bucătărie, așezând dosarul cu grijă, de parcă era din sticlă.
Eu și Emily stăteam una în fața celeilalte, iar spațiul dintre noi părea mai larg decât întreaga cameră.
„Am consultat un specialist în criminalistică,” a început domnul Howard, cu voce joasă și calmă. „Dar înainte să continui—”
„Am ceva,” am intervenit, băgând mâna în buzunarul hainei. Degetele îmi tremurau ușor în timp ce scoteam bilețelul găsit pe biroul mamei și îl împingeam pe masă.
A ridicat din sprâncene, și-a ajustat ochelarii și s-a aplecat. „De unde l-ai luat?”
„De pe biroul ei. E al ei. Aș paria viața mea pe asta.”
Nu a răspuns imediat. A pus bilețelul lângă testament, iar ochii i s-au mișcat încet înainte și înapoi.
A analizat curbele, înclinațiile, felul în care literele apăsau pe hârtie.
„S-ar putea să ai dreptate,” a spus în cele din urmă. A bătut cu degetul în testament. „Uită-te aici.” Degetul lui s-a oprit pe pagină.
„Trei zone — data, numele și acest cuvânt șters — nu se potrivesc. Cineva a modificat asta. Scrisul nu aparține mamei voastre.”
Emily s-a ridicat atât de repede încât scaunul a scârțâit. „Asta e o nebunie.”
Am privit-o direct. „Ai falsificat testamentul.”
Fața i s-a schimbat. Un amestec de furie și tristețe. „N-ai idee cum a fost!” a izbucnit.
„Să trăiesc cu ea zi de zi. Să o văd cum se uită la fiul tău ca și cum ar fi pus luna pe cer, iar eu eram doar… acolo.”
„Ai mințit,” am spus și eu, ridicându-mă. „I-ai pus numele Martin fiului tău doar ca să ai o șansă la casă.”
„Ea voia să ai totul,” a spus, cu vocea frântă. „Tu erai îngerul ei. Eu eram piesa de rezervă.”
Lacrimile i-au umplut ochii. „Am urât acel nume. Am urât să-l numesc Martin. Dar am făcut-o oricum.”
M-am înmuiat. „Îmi pare rău, Emily. Dar ai trecut o linie.”
„Am locuit cu ea. Am avut grijă de ea. Am meritat casa aia!” a strigat ea.
„Și apoi ai încercat să o furi,” am răspuns. „De la propria ta familie.”
A explodat. „Ia-ți casa aia nenorocită! Și numele nenorocit al fiului tău!”
Ușa s-a trântit în urma ei. M-am așezat la loc, iar sunetul ușii răsuna încă în urechi. Liniștea s-a întors, dar de data asta, nu mai era pașnică. Era sfărâmată.
Am întins mâna și am trecut degetele peste locul unde mama obișnuia să stea, unde ceașca ei de ceai lăsa mereu un cerc slab.
„O să repar asta, mamă,” am șoptit. „Cumva… o să repar.”