S-au cazat într-un hotel frumos, în restaurantul căruia exista un meniu pentru copii foarte bun. Și încă înainte de călătorie, Nichita consultase un pediatru despre ce vitamine ar fi mai bune pentru Sașa. El avea grijă ca fiul său să nu-și scoată pălăria și i-a promis că vor merge neapărat cu o barcă și, poate, vor avea noroc să vadă delfini. În general, totul în această vacanță era foarte corect și bine.
Tată! Tată! — Sașa, care zbură spre el, îl smulse pe Nichita din gândurile despre posibilitatea de a merge seara la teatrul de păpuși.
Ce vrei? – Zâmbi tatăl, – mai vrei înghețată? Nu crapi?
Tată! – vocea băiatului tremura, iar ochii îi străluceau, – acolo e mama!
Ce? — Nichita se gândi că, desigur, i se păruse.
Mămico! Acolo e mama, copilul, întinzând mânuța, arăta undeva în spatele tatălui, ea…
Nichita se întoarse brusc, cu inima bătându-i nebuneşte. Urmări direcția în care arăta degetul micuț al lui Sașa și văzu o femeie care stătea la câțiva metri distanță, cu spatele la ei. Avea părul lung și negru, exact ca Alina. Purta o rochie albastră de vară, culoarea preferată a Alinei.
Pentru o secundă, lumea lui Nichita se opri. Respirația i se blocă în gât și simți cum i se ridică părul pe ceafă. Nu era posibil… Alina murise în urmă cu trei luni într-un accident de mașină. El fusese la înmormântare, văzuse sicriul coborât în pământ, trăise coșmarul acela în fiecare noapte de atunci.
„Mămico, mămico!” strigă Sașa, smulgându-se din mâna tatălui său și alergând spre femeie.
„Sașa, stai!” strigă Nichita, dar era prea târziu.
Femeia se întoarse la auzul strigătului copilului și Nichita simți cum speranța nebunească ce înflorise pentru o clipă se stinge la fel de repede. Nu era Alina. Desigur că nu era ea. De aproape, femeia nu semăna deloc cu soția lui – avea trăsături complet diferite, doar culoarea părului și silueta erau vag asemănătoare.
Sașa se opri confuz în fața femeii străine, privind-o cu ochii mari și întrebători.
„Nu ești mama,” spuse el încet, dezamăgirea din vocea lui sfâșiind inima lui Nichita.
Femeia zâmbi blând, evident stânjenită.
„Nu, micuțule, îmi pare rău,” răspunse ea cu blândețe.
Nichita ajunse lângă fiul său și îl luă de mână.
„Îmi cer scuze, doamnă,” spuse el, simțind cum i se usucă gura. „Soția mea… a murit recent și fiul meu…”
Nu reuși să termine fraza. Un nod dureros i se puse în gât.
Femeia îi aruncă o privire plină de compasiune.
„Îmi pare foarte rău,” spuse ea încet. „Nu e nevoie să vă scuzați.”
Nichita îl luă pe Sașa în brațe și se îndepărtă, simțind cum ochii i se umplu de lacrimi. Mersese mult prea repede. Încercase să fugă de durere prin această vacanță, să creeze amintiri noi, fericite pentru fiul său. Dar durerea îi urmărise chiar și aici, la sute de kilometri distanță de casa lor goală.
În seara aceea, după ce Sașa adormi, Nichita stătu pe balconul camerei de hotel, privind marea. Luna se reflecta în valuri, creând o cărare argintie care părea să ducă la infinit. Își aminti cum stătuse cu Alina pe o plajă similară în luna lor de miere. Ea îi spusese atunci că marea noaptea era cel mai romantic lucru din lume.
„Te iubesc atât de mult,” îi șoptise ea atunci. „Promit să te iubesc pentru totdeauna.”
Nichita își șterse o lacrimă. „Și eu te voi iubi pentru totdeauna,” șopti el către mare.
Un sunet slab îl făcu să se întoarcă. Sașa stătea în ușa balconului, în pijamaua lui cu mașinuțe, ținând în brațe un ursuleț de pluș pe care Alina i-l dăruise de ziua lui cu doar o săptămână înainte de accident.
„Tati, nu poți dormi?” întrebă băiețelul, frecându-și ochii somnoroși.
„Nu prea,” zâmbi slab Nichita. „Dar tu de ce te-ai trezit?”
Sașa veni lângă el și se uită la mare.
„Am visat-o pe mama,” spuse el simplu. „Era fericită și mi-a spus să-ți spun că ne iubește mult.”
Nichita se aplecă și îl luă în brațe pe fiul său. Nu știa dacă să râdă sau să plângă.
„A fost doar un vis, puiule,” spuse el blând.
Sașa clătină din cap cu încăpățânare.
„Nu, tati. Nu a fost doar un vis. Mama mi-a spus că ne urmărește mereu și că vrea să fim fericiți.”
Nichita nu răspunse. Ce putea să spună? Cum să explice unui copil de cinci ani conceptul morții, când el însuși, adult fiind, abia îl putea accepta?
„Și mi-a mai spus ceva,” continuă Sașa, privind tatăl cu ochii mari și serioși.
„Ce anume?”
„A spus că ai voie să plângi când ți-e dor de ea. Că nu trebuie să te prefaci că ești puternic tot timpul.”
Cuvintele simple ale copilului sparseră barajul pe care Nichita îl construise în jurul durerii sale. Lacrimile începură să curgă liber pe fața lui. Își strânse fiul la piept și plânse cum nu o mai făcuse de la înmormântare. Plânse pentru soția pierdută, pentru copilul care crescuse brusc prea mult, pentru toate visele lor spulberate.
Sașa îl mângâie pe păr, exact cum văzuse că făcea mama lui când tatăl era trist.
„E în regulă, tati,” șopti el. „Mama a spus că durerea se va face mai mică într-o zi. Trebuie doar să așteptăm.”
După câteva minute, Nichita își recăpătă controlul. Se uită la fiul său cu uimire. Când devenise acest copil mic atât de înțelept?
„Sașa, îți e foarte dor de mama, nu-i așa?”
Băiatul dădu din cap.
„În fiecare zi. Dar știu că ea e aici.” Își puse mânuța pe inimă. „Tu mi-ai spus asta la înmormântare, ții minte? Că oamenii pe care îi iubim nu mor niciodată cu adevărat, atâta timp cât îi păstrăm în inimile noastre.”
Nichita zâmbi printre lacrimi. Erau propriile lui cuvinte, spuse într-un moment de durere extremă, când încercase disperarat să-și consoleze fiul. Nu se gândise niciodată că un copil atât de mic le va înțelege cu adevărat.
„Ai dreptate, puiule. Mama ta e mereu cu noi, aici.” Își puse și el mâna pe inimă.
„Pot să dorm cu tine în seara asta?” întrebă Sașa.
„Sigur că da.”
Când se culcară în patul mare, Sașa se lipi de tatăl său. Înainte să adoarmă, șopti:
„Tati, nu te superi dacă mai văd alte doamne și cred că sunt mama? Doar pentru o secundă?”
Nichita îl mângâie pe păr.
„Nu mă supăr deloc. Și eu o văd uneori. În flori, în nori, în străini pe stradă. E normal când iubești pe cineva atât de mult.”
„Crezi că va dura mult până nu va mai durea așa tare?”
Nichita se gândi la întrebare.
„Nu știu, puiule. Dar cred că Alina… mama ta ar vrea să încercăm să fim fericiți din nou. Pas cu pas, zi cu zi.”
„Ca la grădiniță, când învățăm lucruri noi?”
„Da, exact așa. Trebuie să învățăm cum să trăim fără ea, dar păstrând-o mereu în inimile noastre.”
Sașa căscă.
„Atunci mâine va fi prima noastră lecție. Putem să mergem să vedem delfinii, cum ai promis?”
„Sigur că da,” zâmbi Nichita.
„Și poate îi vom povesti mamei despre ei când ne vom întoarce acasă. La mormântul ei.”
„E o idee foarte bună.”
Sașa adormi repede, dar Nichita rămase treaz mult timp, privind chipul fiului său în lumina slabă ce pătrundea prin fereastră. Văzu trăsăturile Alinei reflectate acolo – forma ochilor, linia buzelor, bărbia încăpățânată. O parte din ea trăia mai departe în acest copil minunat. Și, pentru prima dată în multe săptămâni, Nichita simți o scânteie de speranță.
A doua zi dimineață, când ieșiră pe plajă, Sașa ridică deodată privirea spre cer.
„Uite, tati, un pescăruș alb stă exact deasupra noastră și ne privește. Crezi că e un semn de la mama?”
Nichita privi pasărea albă care plana în cercuri deasupra lor. Zâmbi.
„Poate că da,” răspunse el. „Poate că da.”
Și pentru prima dată, gândul nu-i aduse durere, ci o pace ciudată. Oriunde ar fi fost Alina acum, el simțea că ea veghea asupra lor. Și atâta timp cât aveau amintirea ei și unul pe celălalt, cumva, într-un fel, vor fi bine.
Luă mâna fiului său și împreună pășiră spre mare, lăsând urme în nisipul umed – două șiruri de pași, unul mare și unul mic, mergând înainte, pas cu pas, zi cu zi, spre viitorul lor împreună.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.