Cina pe care o pregătisem toată seara a rămas neatinsă, pierzându-și instantaneu orice sens. Mi-am ridicat încet privirea spre Mihai, care stătea în fața mea la masa din bucătărie. Bucătăria noastră cochetă, pe care o aranjasem cu dragoste în ultimii trei ani, părea dintr-odată un bârlog de gândaci sufocant și îngust.
“Chiar crezi că îmi voi vinde apartamentul pentru tine?” vocea mea a șovăit, ca și cum nisip mi-ar fi fost turnat pe gât, dar cuvintele au ieșit ascuțite și înțepătoare, ca niște spini.
Mihai și-a frecat nasul — un gest care apărea în momentele de anxietate intensă. Umerii săi lați s-au lăsat, iar privirea sa, de obicei caldă și încrezătoare, acum alerga peste masă, incapabilă să o întâlnească pe a mea.
“Ileana, înțelege, nu ți-aș fi cerut niciodată asta dacă nu ar fi fost vorba despre Vlad,” a spus el, privindu-mă profund. “Fiul meu e în necaz. Un necaz adevărat.”
Am împins farfuria deoparte, degetele mele tremurând ușor. Vlad, fiul lui Mihai din prima căsătorie. Douăzeci și șapte de ani, ambițios, uneori nechibzuit. Nu fusesem niciodată apropiați, dar încercasem să mențin o relație bună — de dragul lui Mihai.
“Ce s-a întâmplat?” am întrebat, deși vocea mea interioară deja sugera că nu-mi va plăcea răspunsul.
“A luat un împrumut. Unul mare.” Mihai și-a ridicat în sfârșit ochii spre ai mei, confuzia și aproape disperarea fiind evidente în privirea sa. “A crezut că poate începe o afacere, dar ceva a mers prost. Acum colectorii îl amenință… Și dacă nu plătește în termen de o lună, va fi un dosar penal. L-ar putea băga la închisoare, Ileana!”
O tăcere grea a umplut bucătăria, întreruptă doar de ticăitul ceasului de perete — vechi, încă din casa bunicii mele, pe care l-am luat după ce mama a murit. Priveam ceasul în timp ce secundarul ticăia, aproape sperând că dacă aștept suficient de mult, întreaga conversație se va dovedi a fi un vis urât.
“Și… cât are nevoie?” am rupt în sfârșit tăcerea.
Mihai a numit o sumă care mi-a tăiat respirația. O asemenea sumă nu ar fi putut niciodată să încapă în bugetul nostru familial. În niciun fel.
“Vlad promite să dea totul înapoi de îndată ce își revine,” s-a grăbit Mihai să continue. “Dar acum… acum, are nevoie de ajutor. Apartamentul meu e ipotecat, nu-l pot vinde rapid. Dar al tău… e tot al tău. Poți să-l vinzi, să-l ajuți pe Vlad, și apoi să cumperi ceva mai mic. Temporar.”
Cuvântul “temporar” a rămas suspendat în aer ca o notă falsă.
“Dar acesta este apartamentul meu,” am simțit un nod formându-se în gâtul meu. “Am crescut acolo. Mama mi l-a lăsat înainte să moară.”
“Înțeleg,” Mihai a întins mâna peste masă și a pus-o peste a mea. Palma lui era caldă, familiară, dar acum acea atingere nu aducea niciun confort obișnuit. “Dar este vorba despre libertatea lui Vlad. Despre fiul meu!”
A spus ultima frază cu accent, ca și cum mi-ar fi amintit: “Tu, Ileana, poate ai fost soția mea timp de cinci ani, dar Vlad este sângele meu.” Și involuntar m-am simțit ca un străin. Un intrus în această dramă de familie.
“Trebuie să mă gândesc,” am răspuns, trăgându-mi mâna.
“Desigur,” Mihai a dat din cap, dar o umbră de dezamăgire i-a trecut peste față. Ca și cum ar fi așteptat să fiu de acord imediat. “Dar… e puțin timp. Foarte puțin.”
Afară, a început să plouă. Picăturile băteau în streașină, creând un sunet deranjant, neregulat. Mi-am înfășurat brațele în jurul umerilor, simțindu-mă dintr-odată rece.
Pentru Mihai, aceasta era o chestiune de salvare a fiului său, de familie și datorie. Pentru mine — era o chestiune de trădare. Trădarea memoriei mamei mele, trădarea propriei persoane. Și nu știam ce era mai rău — să-i refuz ajutorul bărbatului pe care îl iubeam, sau să pierd singurul refugiu sigur pe care îl aveam.
Cu inima grea, am deschis ușa apartamentului meu. Parchetul vechi din hol a scârțâit sub picioare — un sunet familiar, reconfortant. Mi-am trecut mâna de-a lungul peretelui cu tapetul cu model floral mic pe care îl alesem cu atâta grijă. Fiecare colț de aici păstra amintiri.
Această fereastră din living — i-am schimbat rama primăvara trecută, economisind bani la profesioniști. Și acest candelabru cu abajururi sculptate — o găselniță la un târg de vechituri, pe care am petrecut o zi întreagă curățând-o. Rafturile cu cărți adunate bucată cu bucată, balansoarul moștenit de la bunica mea…
Totul al meu, familiar. Și acum Mihai îmi cere să-l vând pentru fiul său?
Cuvintele mamei mele, spuse cu puțin timp înainte de a muri, au răsunat în mintea mea cu o claritate pătrunzătoare: “Ilenuță, ține minte: apartamentul este protecția ta. Niciodată să nu-l arunci. Bărbații vin și pleacă, dar acoperișul deasupra capului trebuie să rămână.”
La acel moment, am râs doar. Mama fusese întotdeauna puțin demodată în aceste chestiuni. În plus, Mihai și cu mine abia ne căsătorisem — ce îndoieli ar fi putut exista?
Telefonul din buzunarul meu a vibrat. Numărul lui Vlad. Am răspuns după al treilea apel.
„Ileana , bună ziua,” vocea lui suna neobișnuit de politicoasă. „Tata a spus că… te gândești la apartament.”
Am închis ochii. Presiunea începea.
„Da, Vlad. Mă gândesc. La urma urmei, aceasta este o decizie serioasă.”
„Desigur,” a fost de acord grăbit. „Doar am vrut să spun… voi da totul înapoi. Îți jur. Imediat ce lucrurile se îmbunătățesc. Aceasta este o problemă temporară, dar dacă nu o rezolv acum…”
Nu și-a terminat propoziția, dar continuarea sumbră a rămas suspendată în aer.
„Înțeleg,” am răspuns, deși în interior, îndoielile se strângeau în jurul pieptului meu.
„Și, de asemenea,” a adăugat Vlad după o pauză, „Tata este cu adevărat îngrijorat. Știi cum se simte în legătură cu… ei bine… valorile familiei.”
A fost o lovitură joasă. „Valorile familiei” în gura lui Vlad sunau ca o acuzație — dacă nu vindeam apartamentul, atunci nu îi consideram familie. Însemna că nu-l iubeam cu adevărat pe Mihai.
„Mă voi gândi la asta,” am repetat și am închis apelul.
Stând pe canapea, mi-am sprijinit capul în mâini. Verigheta de pe degetul meu părea mai grea decât de obicei. Cinci ani de căsătorie. Aproape fericiți. Și acum, acest test.
Seara, am sunat-o pe Elena, vechea mea prietenă.
Ți-ai pierdut mințile?” a exclamat după ce m-a ascultat. „Nici să nu îndrăznești să-l vinzi!…”
Ascultă-mă bine, Ileana. Tatăl meu a făcut exact aceeași greșeală – a vândut casa noastră de la țară ca să-și ajute fratele. Și ghici ce? Fratele lui nici măcar nu a returnat banii, iar noi am rămas pe drumuri. Valorile familiei, zici? Și tu nu ești familie? Apartamentul tău nu e siguranța voastră comună?”
Am ascultat-o pe Elena în timp ce vorbea vehement, simțind cum o parte din tensiunea din piept se dizolvă. Nu eram nebună să am dubii. Nu eram egoistă.
„Dar dacă Vlad chiar ajunge la închisoare?” am întrebat cu voce scăzută.
„Stai puțin. Vrei să-mi spui că băiatul ăsta de 27 de ani nu are absolut nicio altă opțiune? Niciun prieten, nicio rudă din partea mamei lui? Nici măcar nu poate vinde un rinichi, ca orice alt adult iresponsabil?” Sarcasmul Elenei m-a făcut să râd în ciuda situației. „Nu. Ceva aici pute, Ileana. Și mă îndoiesc că Vlad al tău e chiar atât de neajutorat.”
Cuvintele ei m-au făcut să mă gândesc. Era adevărat, știam prea puține despre viața lui Vlad. Îl vedeam rar, iar când venea în vizită, abia schimba câteva cuvinte cu mine. Mihai mereu vorbea despre el cu mândrie, dar detaliile concrete lipseau.
După ce am încheiat convorbirea cu Elena, am stat mult timp nemișcată pe canapea. Apoi am deschis laptopul și am început să caut. Nu eram sigură ce anume căutam – poate confirmarea poveștii lui Mihai, poate asigurarea că Vlad era într-adevăr în necaz. Sau poate doar un motiv să mă simt mai puțin vinovată.
Profilul lui Vlad pe rețelele sociale era plin de fotografii din localuri de lux, călătorii în străinătate și mașini scumpe. Ultimele postări erau de acum două săptămâni – el zâmbind larg pe o plajă exotică, cu un cocktail în mână. Unde erau semnele necazului?
Telefonul meu a sunat din nou. De data aceasta, era Mihai.
„Ai luat o decizie?” a întrebat el direct, fără introducere.
„Mihai, abia au trecut câteva ore,” am răspuns, simțind cum iritatea începe să înlocuiască confuzia. „Îmi ceri să vând locuința în care am crescut.”
„Este doar un apartament, Ileana,” vocea lui era tensionată, nerăbdătoare. „Vlad e fiul meu. Libertatea lui e în joc.”
„Înțeleg asta. Dar vreau să știu mai multe. Ce fel de împrumut a luat? De la cine? Și de ce nu poate să se descurce singur?”
Tăcerea de la celălalt capăt al liniei a durat suficient de mult încât să mă facă să verific dacă apelul încă era activ.
„Detaliile nu sunt importante acum,” a spus în sfârșit Mihai. „Important e că trebuie să-l ajutăm. Ești cu mine sau nu, Ileana?”
Ultimatum. După cinci ani de căsătorie, Mihai îmi punea un ultimatum.
„Am nevoie de timp, Mihai. Te rog să respecți asta.”
A oftat adânc. „Bine. Dar să știi că Vlad nu are timp.”
După ce am închis, am sunat-o pe fosta soție a lui Mihai. Rodica și cu mine nu eram prietene, dar păstrasem o relație civilizată. Ea fusese cea care divorțase de Mihai, după ce îl prinsese cu o colegă de serviciu. Eu intrasem în viața lui Mihai mai târziu, când rana încă era proaspătă.
„Ileana?” vocea Rodicăi părea surprinsă. „S-a întâmplat ceva?”
„Vlad are probleme?” am întrebat direct.
O pauză lungă, apoi un râs scurt, amar. „Care dintre ele? Are atât de multe încât e greu să țin evidența.”
Am simțit cum un fior rece îmi coboară pe șira spinării. „Mihai spune că a luat un împrumut mare și că riscă închisoarea dacă nu plătește.”
„Ah, deci v-a ajuns și vouă la ușă,” a spus Rodica, vocea ei devenind serioasă. „Ascultă, Ileana. Vlad a luat împrumuturi de la toți cunoscuții în ultimii doi ani. De la mine, de la părinții mei, de la prietenii noștri comuni. Niciodată nu a returnat banii. Mereu sunt povești dramatice – ba că afacerea lui e pe punctul de a exploda, ba că e amenințat de mafie…”
„Și nu e adevărat?” întrebarea mea părea naivă chiar și pentru mine.
„Realitatea e că Vlad are o problemă cu jocurile de noroc. Și când spun problemă, mă refer la o dependență severă. Am încercat să-l ajut, l-am dus la terapie. Nimic nu a funcționat. Iar Mihai… el a negat întotdeauna. Mereu a găsit scuze pentru comportamentul lui Vlad, mereu i-a dat bani.”
M-am lăsat pe spate în scaun, simțind cum piesele de puzzle se așează în locul lor. Mihai niciodată nu mi-a vorbit despre asta. Toate absențele inexplicabile, toate „urgențele” legate de Vlad… acum aveau sens.
„Îți mulțumesc pentru sinceritate, Rodica.”
„Ileana,” vocea ei era blândă acum, aproape compătimitoare. „Știu că îl iubești pe Mihai. Și eu l-am iubit odată. Dar trebuie să știi că între el și Vlad există o dinamică toxică care nu se va schimba. Nu sacrifica ceea ce e al tău pentru această gaură neagră.”
După ce am încheiat convorbirea, mi-am făcut un ceai și am stat la fereastra care dădea spre strada adormită. Ploaia se oprise, lăsând în urmă străzi lucioase și bălți care reflectau luminile orașului.
Mihai s-a întors în jurul miezului nopții. L-am auzit intrând, pașii lui ezitanți în hol.
„Ileana?” a întrebat el, găsindu-mă încă la fereastră.
„Am vorbit cu Rodica,” am spus simplu, fără să mă întorc.
Tăcerea care a urmat a fost mai grea decât orice cuvânt. Apoi l-am auzit lăsându-se pe scaunul de lângă ușă.
„Nu înțelegi,” a început el, vocea lui un amestec de defensivă și disperare. „Vlad nu e un dependent. Are doar… ghinion.”
M-am întors spre el. În lumina slabă a dormitorului, Mihai părea brusc mai bătrân, mai fragil. Am simțit un val de compasiune pentru bărbatul pe care-l iubeam, dar și o hotărâre nouă, fermă.
„Nu voi vinde apartamentul, Mihai.”
A închis ochii pentru o clipă. „Atunci ce sugerezi să facem? Să-l lăsăm pe Vlad să înfrunte consecințele singur?”
„Da,” am răspuns simplu. „Exact asta sugerez. Pentru că dacă îl salvăm acum, va fi altă criză peste o lună, peste trei, peste șase. Și ce vom vinde atunci? Mașina? Hainele de pe noi?”
„Nu poți ști asta,” a protestat el, dar vocea lui lipsea de convingere.
„Ba da, Mihai. Știu. Pentru că asta e natura dependenței. Și dacă vrei cu adevărat să-ți ajuți fiul, atunci ajută-l să se confrunte cu realitatea. Să caute tratament. Nu să fugă de consecințe.”
„Deci asta e?” a întrebat el cu amărăciune. „Alegi un apartament în locul familiei mele?”
Am simțit cum mânia se aprinde în pieptul meu, dar am respirat adânc. Nu era momentul pentru furie.
„Nu, Mihai. Aleg un viitor sănătos pentru noi toți, inclusiv pentru Vlad. Iar dacă nu poți vedea asta… atunci poate avem probleme mai mari în căsnicia noastră decât credeam.”
S-a ridicat brusc, fața lui o mască de furie și durere. „Trebuie să plec. Să mă gândesc.”
„Fă asta,” am spus încet. „Și gândește-te bine la ce fel de tată vrei să fii – unul care permite fiului său să se autodistrugă oferindu-i mereu o plasă de siguranță, sau unul care îl ajută să se ridice singur.”
După ce Mihai a plecat, trântind ușa în urma lui, am rămas singură în apartamentul nostru. Mi-am trecut degetele peste verigheta de pe mâna stângă, întrebându-mă dacă tocmai îmi distrusesem căsnicia.
Dar apoi mi-am amintit cuvintele mamei. Apartamentul era protecția mea. Și poate, refuzând să-l vând pentru a perpetua ciclul dependenței lui Vlad, protejam de fapt întreaga noastră familie.
Nu știam dacă Mihai se va întoarce. Nu știam ce se va întâmpla cu Vlad. Singura certitudine era că, indiferent ce ar fi urmat, aveam puterea să înfrunt viitorul – cu sau fără Mihai. Pentru că, la sfârșitul zilei, singurul om pe care puteam conta cu adevărat eram eu însămi.
Iar acest adevăr, deși dureros, era și ciudat de eliberator.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.