– Cară-te înapoi în cocioaba aia puturoasă și dărăpănată! – râdea soțul meu, iar mama lui doar dădea din cap aprobator lângă el. Iar eu stăteam doar în ușă cu rucsacul în spate… și pentru prima dată în viață nu am plâns. Am spus doar atât: – Bine. Dar să nu vă mirați dacă nu se va mai întoarce niciodată cea pe care ați alungat-o. Și am pornit la drum. 😔
Deși cu doar trei săptămâni în urmă stăteam încă în fața aragazului, amestecând sosul cu ceapă și aruncând pe furiș o privire la ceas. Balázs urma să sosească în jumătate de oră – și el nu suporta cina călduță.
Înainte găteam cu suflet și pasiune. Mă jucam cu aromele, aranjam frumos în farfurie, întotdeauna încercam să-l surprind. Acum era doar o sarcină dintre multe altele. Ca și curățenia, spălatul rufelor sau să tac atunci când venea soacra mea.
Ușa s-a trântit – mai devreme decât de obicei. Am tresărit. Mi-am șters repede mâinile și am ieșit pe hol.
– Ai venit deja acasă, dragul meu Balázs? În zece minute e gata cina, – am spus repede.
– Nu sunt singur, – a aruncat el în timp ce își scotea pantofii.
În spatele lui a apărut tanti Elisabeta – mama lui. – Bună seara, tanti Elisabeta, – am încercat politicos. – Tocmai gătesc.
– Iar sos cu ceapă? – și-a strâmbat ea gura în timp ce mă măsura din cap până în picioare. – De câte ori să-ți spun că ceapa trebuie prăjită până devine aurie, nu neagră?! Altfel totul va fi amar.
N-am zis nimic. Ceapa era perfect gătită, dar să mă cert cu ea? Complet inutil.
– Of, mamă, nu o mai cicăli, – a făcut Balázs un gest de lehamite și s-a lăsat pe scaun. – Gătește, ne hrănește, atât.
– Exact asta e problema! Doar “ne hrănește”. Datoria unei soții tinere este să gătească în așa fel încât bărbatul să-și lingă și degetele după masă! Eu, când eram tânără, făceam niște prânzuri de îi invidiau toate femeile din vecini!
Am învățat să mă deconectez la astfel de remarci. După cinci ani de căsnicie nu mai durea. Doar mă obosea.
Telefonul meu a vibrat pe masă. Tocmai întindeam mâna după el, dar Balázs m-a luat-o înainte.
– Te caută din Pascani, – a spus el plictisit. – Sigur e iar pentru casa bunicii tale.
Mi s-a strâns gâtul. Bunica Sofia murise cu trei săptămâni în urmă, singura persoană care m-a iubit vreodată necondiționat. Apelurile de acolo încă mă dureau.
– Alo? – am răspuns încet.
La celălalt capăt al firului era tanti Cătălina, vecina. Voce caldă, dar hotărâtă:
– Draga mea, ar fi timpul să vii jos. Actele trebuie semnate, nu lăsa casa așa… e grădină, măr, pârâu. Ar fi păcat de ea.
– Da, vin în weekend, – am răspuns.
Am închis și ceva s-a trezit în mine. O hotărâre ciudată, tăcută.
– Iar pentru cocioabă? – a întrebat Balázs mestecând. – Vinde-o cât încă e cineva dispus să dea bani pe ea. Doar necazuri ai cu ea.
– Nu vreau s-o vând, – am răspuns încet, dar ferm. – E o amintire. Era a bunicii mele.
– Nu începe iar cu “sentimentalismele” astea! – a făcut el un gest. – E o casă de lut putrezită la capătul lumii, nici măcar gaz nu are.
– Dar are livada cu meri, – am spus. – Bunica era mereu mândră de ea.
– Tu chiar o să ne spui că vrei să te muți acolo! – a râs tanti Elisabeta. – Să te ghemotocești într-un colț umed. Felicitări.
Următoarele săptămâni au fost pline cu rezolvarea actelor oficiale. Mi-am luat concediu, am alergat între cadastru, biroul de acte, notariat. Pe Balázs nu-l interesa deloc. Doar se enerva când mă întorceam seara acasă obosită și șifonată:
– Pe unde ai umblat iar? Cămașa nu-i călcată, cina nicăieri!
– Ți-am spus că mă ocup de moștenire, – am șoptit.
– Moștenire? O cocioabă cu găuri? Vinde-o primului venit și apoi uită de ea!
Dar eu nu mai puteam să uit. Casa pe care o știam din copilărie acum mă chema înapoi. Și eu auzeam ce-mi spune.
Când în sfârșit am primit actul de proprietate, eram fericită. Am gătit o cină festivă, am cumpărat o sticlă de vin, am pregătit actele.
Balázs s-a întors acasă. I-am pus actele în față, spunând cu zâmbet:
– Acum e oficial a mea.
El doar a pufnit:
– Na, măcar ai unde să fugi, dacă dă greș și asta.
– Poftim?
– Păi, dacă nu-ți iese viața aici, poți să mergi în cuibuțorul tău. Cu două sacoșe și o basma. Ca în povești.
Și în seara aceea… ceva în mine s-a schimbat definitiv.
…În acea seară nu am mai plâns. Nu am mai strigat. Nici nu am aruncat cu farfurii, așa cum poate ar fi făcut alte femei. Doar am strâns masa, am spălat vasele, mi-am făcut o cafea și m-am așezat la masă, privind în gol. A fost pentru prima dată când liniștea din mine nu venea din resemnare, ci dintr-o forță nouă, crescândă.
A doua zi, am plecat devreme, înainte ca Balázs sau mama lui să se trezească. Am luat rucsacul, o sacoșă cu haine, actele și cheile de la casa bunicii. N-am lăsat niciun bilet. Mi-am spus că dacă vor întreba ceva, le va răspunde tăcerea mea.
Ajunsă la casa din Pascani, m-am oprit în poartă. Era veche, da. Poarta scârțâia, iar gardul avea nevoie de reparații. Dar pomii din livadă înfloriseră. Soarele cădea blând peste curte, iar aerul mirosea a primăvară și a început. Am intrat.
Primele zile au fost grele. Casa era rece, praful se așezase peste toate amintirile, iar în sobă trebuia aprins focul în fiecare dimineață. Dar eu zâmbeam. Cu mâinile înroșite de la muncă, cu hainele pătate de vopsea, cu spatele înțepenit de la curățenie – eu zâmbeam.
Am pus perdele noi, am spălat geamurile, am vopsit pereții în alb curat. Am pus ghivece cu mușcate la ferestre, așa cum făcea bunica. Am plantat roșii în grădină și am reparat gardul împreună cu vecinul Costel – un moș simpatic care îmi aducea uneori lapte proaspăt de la vaca lui.
Au trecut luni. Casa s-a transformat. Și eu, odată cu ea.
Am început să fac dulceață de mere și să o vând la târgul din sat. Apoi am făcut plăcinte cu brânză, apoi zacuscă, siropuri, gemuri. Vecinele au început să mă întrebe rețetele. M-au rugat să le învăț. Am organizat ateliere mici, în bucătăria bunicii.
Și într-o zi, în toamnă, a venit el.
Nu, nu Balázs. El doar a trimis niște hârtii pentru divorț, semnate deja de mama lui, probabil. Nu am citit tot. Am semnat și am trimis înapoi.
Cel care a venit era un bărbat cu ochii blânzi și mâinile muncite. Avea un băiat de vreo opt ani și o camionetă cu lemne. Îl chema Dragoș.
– Bună ziua, – a zis, oprindu-se în poartă. – Mi-a spus cineva că aveți nevoie de lemne pentru iarnă.
– Bună ziua. Da, am. Dar nu știu dacă am cu ce să le car în casă…
A râs ușor. – Atunci, noroc că mă pricep.
De atunci, a venit în fiecare sâmbătă. Uneori cu lemne, alteori cu dovleci, alteori doar cu băiatul lui, Rareș, care adora să se joace în livadă.
Într-o zi, Rareș m-a întrebat:
– Tu ești mama lui Dragoș?
Am zâmbit larg. – Nu. Dar îți place să vii pe aici?
– Daaaa! Zice că faci cea mai bună plăcintă din lume. Și miroase a bunici aici.
Am privit spre Dragoș, care, din curte, îmi făcea semn cu mâna.
Și pentru prima dată după mult timp, am simțit că trăiesc. Nu doar existam. Nu doar supraviețuiam. Trăiam.
Primăvara următoare, Dragoș a mutat două scaune și o masă mică în livadă. A scos din buzunar o cutie mică, de lemn.
– Nu vreau să-ți stric liniștea pe care ai construit-o. Dar dacă ai loc și pentru mine aici… aș vrea să rămân.
Am tăcut o clipă. M-am uitat la meri, la casă, la copilul care alerga prin iarbă. Apoi m-am uitat în ochii lui.
– Ai loc, – am spus. – Cât timp vii cu inima curată și nu cu valize de reproșuri.
El a dat din cap. – Numai cu inima vin.
Și din acea zi, casa bunicii n-a mai fost doar un refugiu. A devenit un cămin. Un loc unde nu mai eram doar o soție „care hrănește”. Eram o femeie care a renăscut.
🌿 Final fericit? Da. Dar nu pentru că l-am găsit pe Dragoș. Ci pentru că m-am regăsit pe mine. Iar asta… e cel mai fericit sfârșit posibil.