Valentina stătea în mijlocul biroului lui Mihai, strângând o cârpă în mâini. Rafturile, pline de reviste vechi, miroseau a praf și ceva acru, ca un ceai uitat într-o cană. Mâine Mihai va împlini șaizeci și șase de ani, și ea a decis: e timpul să pună în ordine vizuina lui. „Va fi o surpriză”, s-a gândit ea, deși a simțit o înțepătură în piept.
În ultimii ani, el se închidea tot mai des aici, iar ea se obișnuise să nu se amestece. Dar astăzi — era o ocazie specială.
— Ei, cu ce să încep? — murmură ea, privind haosul. — Asta nu-i birou, ci un depozit!
A început cu biblioteca, rearanjând ghidurile îngălbenite. Apoi a ajuns la birou.
Sertarele se deschideau cu greu, scârțâind ca niște oase bătrâne. În cele de sus — nimic interesant: facturi, chitanțe, câteva pixuri fără capac. Dar sertarul de jos nu ceda. Valentina trase mai tare și acesta ieși cu un trosnet, vărsând pe podea un teanc de hârtii.
— Doamne, Mihai, ce ascunzi aici? — pufni ea, adunând foile. Dar râsul i se opri în gât când se uită la primul document. Era un transfer bancar. Suma — douăzeci de mii de lei. Beneficiar — o anume Irina Codreanu. Data — acum trei luni. Valentina se încruntă. Numele nu-i spunea nimic. A răsfoit alte hârtii: alte transferuri, toate către aceeași Irina. Și apoi — o scrisoare. Veche, pe hârtie subțire, cu cerneală decolorată.
„Mihai, știu că nu ai vrut asta, dar el este al tău. Are deja doi ani. Nu cer mult, doar ajută-mă.”
Valentina încremenise. Mâinile au început să-i tremure, hârtia i-a alunecat. A ridicat încă o scrisoare, apoi încă una. În fiecare — aceeași poveste: o femeie, un copil, rugăminți.
Ultimul transfer era datat săptămâna trecută. Și jos — o notă scrisă de mână: „Pentru Alex de ziua lui, 10 ani.”
— Zece ani? — șopti ea. — Care Alex? Ce absurditate e asta?
S-a prăbușit pe scaun, simțind cum podeaua îi fuge de sub picioare. În minte i se învârteau frânturi: delegațiile lui Mihai, scuzele lui, eternul „nu te amesteca, Valentina, e de serviciu”. Ea mereu l-a crezut. Mereu. Iar acum, în fața ei se afla un dosar care striga: tot ce știa despre soțul ei era o minciună.
— E o greșeală, — spuse ea cu voce tare, dar vocea îi tremura. — N-ar fi putut. Nu Mihai.
A stat privind documentele până s-a întunecat afară. În piept îi creștea un nod — fie furie, fie frică. Voia să ardă aceste foi, dar în schimb le-a pus cu grijă înapoi în dosar. Mâine îl va întreba. Direct. Dar până atunci — nici un cuvânt. Doar să nu izbucnească în plâns.
Noaptea, Valentina nu a dormit. A stat culcată, privind tavanul, în timp ce Mihai sforăia lângă ea. Sforăitul lui, atât de familiar, acum părea străin.
Își amintea totul: cum întârzia la „ședințe”, cum evita întrebările ei, cum odată, acum vreo opt ani, s-a întors dintr-o călătorie cu o față de parcă pierduse ceva important. Atunci a decis: e obosit. Acum totul se potrivea, ca un puzzle pe care nu voia să-l vadă.
Dimineața, pregătea micul dejun, iar mâinile făceau singure greșeli — ba vărsa cafeaua, ba scăpa pâinea. Mihai a intrat, a mormăit „bună” și s-a cufundat în telefon. Valentina se uita la chelia lui, la ridurile din jurul ochilor și se gândea: „Cine ești tu, de fapt?”
— Mihai, — începu ea, încercând să-și controleze vocea. — Ieri am făcut curățenie în birou.
El a încremenit, lingura cu terci rămânând suspendată în aer.
— De ce? — întrebă el, fără să se uite. — Te-am rugat să nu te atingi.
— Am vrut să-ți fac o surpriză, — ea își forță un zâmbet. — Am găsit niște hârtii acolo. Ciudate.
— Ce fel de hârtii? — în sfârșit se uită la ea, și în ochii lui licări ceva ascuțit, ca o lamă.
— Transferuri. Către o anume Irina. Și scrisori, — ea făcu o pauză, observându-l. — Despre un băiat. Alex.
Mihai tușise, punând lingura jos. Fața i se împietrise.
— Adică, ai scotocit prin lucrurile mele? — vocea lui era liniștită, dar în ea vibra o amenințare…
— Nu le-am căutat intenționat, făceam curățenie, răspunse Valentina, încercând să-și controleze tremuratul glasului. Cine este Alex?
Mihai își trecu mâna peste față, parcă încercând să șteargă ceva. Apoi ochii săi, întotdeauna atât de siguri, se umplură brusc de o tristețe adâncă.
— E fiul meu, șopti el.
Valentina simți cum podeaua se înclinase sub ea. Se agăță de marginea mesei.
— Fiul tău… dar cum? Când?
— Acum unsprezece ani. Eram în delegație la Timișoara. O întâlnire de afaceri… Irina era asistenta directorului local. S-a întâmplat o singură dată, Valentina. Îți jur.
— Și ai ascuns asta unsprezece ani? murmură ea, lacrimile începând să-i curgă pe față. De ce nu mi-ai spus? Eram căsătoriți de douăzeci de ani când s-a întâmplat!
Mihai părea mic acum, îmbătrânit brusc cu încă zece ani.
— Am vrut să te protejez… și mi-a fost frică. Frică să nu te pierd. Irina a insistat să păstreze copilul, deși am rugat-o să nu o facă. I-am promis că o voi ajuta financiar, dar că nu pot fi prezent în viața lor.
Valentina se ridică, picioarele abia susținându-i greutatea.
— Și în toți acești ani, l-ai văzut vreodată? Pe acest Alex?
Mihai își feri privirea, și ea știu răspunsul înainte ca el să vorbească.
— De două ori pe an. De ziua lui și de Crăciun. Doar pentru câteva ore.
Durerea era atât de intensă încât Valentina simți că nu poate respira. Toată viața lor împreună – vacanțele, planurile, momentele în care și-a dorit propriii copii dar el a insistat că e „prea târziu” – totul era colorat acum în nuanțe de minciună.
— Plec la sora mea, spuse ea, îndreptându-se spre dormitor.
Mihai sări în picioare, panica evidentă pe fața lui.
— Valentina, te rog! Putem discuta, putem rezolva… a fost o greșeală stupidă!
Ea se opri în pragul ușii, fără să se întoarcă.
— Nu greșeala este problema, Mihai. Ci cei unsprezece ani de minciuni. Fiecare zi în care m-ai privit în ochi și ai ales să mă înșeli din nou, ascunzând adevărul.
Două ore mai târziu, cu o valiză mică și inima frântă, Valentina părăsea casa în care trăise ultimii treizeci și cinci de ani. În autobuzul spre locuința surorii sale, privi prin geam la un oraș care părea dintr-o dată străin.
Avea șaizeci și trei de ani și pentru prima dată în viața ei de adult, viitorul era o pagină complet albă. Speriată, dar ciudat de liberă.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.