Fiica mea, Maria, vorbise întruna despre noua ei prietenă, Sorina, toată săptămâna. În mod firesc, eram curios să cunosc această fată care devenise o parte atât de importantă din viața Mariei. Așa că am decis să sun mama Sorinei pentru a aranja o întâlnire de joacă.
Am convenit să ne întâlnim la McDonald’s. Când Sorina și mama ei, Elena, au intrat, gura mi-a căzut de uimire.
Reacția Elenei a fost la fel de șocată ca a mea când a văzut-o pe Maria. “DOAMNE, CHIAR ARATĂ CA NIȘTE GEMENE!” a exclamat Elena. Fetele, inconștiente de uimirea noastră, au fugit la locul de joacă, lăsându-ne să vorbim.
“Bună, sunt Mihai. Mă bucur să te cunosc,” am spus, strângându-i mâna Elenei.
Ea a zâmbit și mi-a răspuns la salut. “Uau, pur și simplu nu-mi vine să cred. Am citit despre copii identici, dar asta trebuie să fie altceva,” a comentat Elena în timp ce le priveam pe fete jucându-se.
“CE VREI SĂ SPUI?!” am întrebat, nedumerit.
“Păi,” a început Elena, coborându-și ușor vocea, “Sorina nu știe încă acest lucru, dar eu am adoptat-o.”
Inima mi-a încetinit. Un gând imposibil a început să prindă formă în mintea mea.
„Cum… cum s-a întâmplat?” am întrebat, încercând să-mi controlez vocea.
Elena a oftat. „Acum șapte ani, printr-o agenție privată. A fost o adopție închisă. Nu știu nimic despre părinții biologici.”
Șapte ani. Exact vârsta Mariei. Exact timpul când Ana, soția mea, a născut.
„Ana a murit la naștere,” am spus, cuvintele ieșind greu. „Mi s-a spus că a avut complicații. Că doar Maria a supraviețuit.”
Elena m-a privit, realizând implicațiile. „Crezi că…?”
Am scos telefonul și am deschis o fotografie a Anei. Mâinile Elenei au început să tremure când a văzut-o.
„Am văzut această femeie,” a șoptit ea. „În documentele de adopție era o fotografie neclară. Credeam că e mama biologică.”
În acea după-amiază, în timp ce fetele se jucau neștiutoare, am început să dezgropăm un adevăr înfiorător. Spitalul unde născuse Ana fusese implicat într-un scandal de adopții ilegale cu doi ani mai târziu. Doctorul care asistase la nașterea Anei – dispărut.
O săptămână mai târziu, testele ADN au confirmat ceea ce știam deja în inimile noastre: Maria și Sorina erau gemene identice, separate la naștere de un sistem corupt care profitase de tragedia mea.
„Ce facem acum?” a întrebat Elena într-o seară, în timp ce fetele adormiseră împreună, întinse ca într-o oglindă.
Nu aveam un răspuns simplu. Cum explici unor copii de șapte ani o astfel de trădare? Cum împarți o familie reunită prin coincidență?
„Poate,” am spus încet, „nu trebuie să alegem. Poate putem găsi o cale să fim o familie, în felul nostru.”
Mâna Elenei a atins-o pe a mea. În ochii ei am văzut aceeași speranță fragilă pe care o simțeam și eu – că din această minciună teribilă, am putea construi ceva adevărat pentru fetele noastre.
Pentru fiicele Anei.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.