Nimeni nu putea să-l facă pe Rex să se miște. Stătea ca o statuie lângă sicriu, cu laba odihnind pe margine, botul lipit de lemn de parcă aștepta un semnal. O ultimă comandă. Ceva care să explice de ce vocea pe care o cunoștea mai bine decât propria bătaie a inimii amuțise brusc.
Ofițerul Grigoraș era cel mai bun instructor din forțe. Toată lumea spunea asta. Cazier curat, instincte ascuțite, calm sub presiune. Și iubea câinele ăla ca și cum era familie. Nu—mai mult decât familie.
Așa că atunci când au spus că a fost “un control rutier de rutină care a degenerat”, niciunul dintre noi nu a pus la îndoială. Nu cu voce tare, oricum.
Dar Rex nu credea asta. Puteai să vezi în felul în care adulmeca marginile sicriului, căutând—nu consolare, ci dovezi. Ceva care avea sens.
Stăteam câteva rânduri în spate când câinele a făcut ceva ciudat. A făcut un pas înapoi. S-a uitat direct la tipul care îi ținea lesa. Apoi a mârâit.
Încet. Liniștit. Dar inconfundabil.
Ofițerul cu lesa a înghețat. Nu ignori un K9 când reacționează așa.
Și apoi, în timp ce preotul continua să vorbească, am văzut ce a văzut Rex. O bucată de material bej lipită de talpa pantofului unui bărbat. Chiar în primul rând. Haine civile. Fără insignă. Fără lacrimi. Doar privind de parcă aștepta să se termine totul.
Rex a mârâit din nou. Și de data asta, am văzut și eu bucata de material. Avea o pată de sânge. Și trei litere abia vizibile sub pată: “AI—”
AI-ul—Afaceri Interne. Departamentul despre care Grigoraș îmi spusese că era „corupt până în măduva oaselor”. Deodată, totul a început să aibă sens.
M-am ridicat încet și m-am strecurat spre ieșire. Telefonul meu vibra în buzunar—era Mihai, partenerul lui Grigoraș înainte să fie transferat la unitatea canină.
„Trebuie să-l scoți pe Rex de acolo,” șopti Mihai când am răspuns. „Acum.”
„Ce se întâmplă?”
„Grigoraș a descoperit ceva. Dovezi despre un grup de ofițeri care vindeau informații. Și cred că vor să scape și de Rex.”
Inima mea a început să bată mai puternic. Nu era neobișnuit ca câinii polițiști să rețină mirosuri asociate cu locurile crimei sau făptașii—Rex putea fi un martor.
M-am întors în capelă exact când individul cu materialul însângerat pe pantof s-a ridicat și s-a apropiat de Rex. L-am recunoscut acum—Dobre, de la Afaceri Interne, tipul care condusese ancheta morții lui Grigoraș.
„O să-l iau eu de aici,” i-a spus Dobre ofițerului care ținea lesa. „Procedura standard pentru câini de serviciu după pierderea instructorului.”
Cu un curaj pe care nu știam că-l am, am intervenit.
„De fapt, Rex vine cu mine. Grigoraș a lăsat acte notariale clare—în caz de deces, eu preiau custodia.”
Dobre s-a întors spre mine, surprins. Minciuna mea era evidentă, dar suficient pentru a crea confuzie.
„Și dumneata cine ești?”
„Alexandra Ionescu, medicul veterinar de la unitate,” am spus, folosind autoritatea poziției mele pentru prima dată. „Iar Rex are nevoie de atenție medicală acum.”
Dobre a ezitat, privirile celor din jur îndreptându-se spre noi. A cedat momentan, dar privirea lui transmitea un mesaj clar: asta nu s-a terminat.
Odată ieșiți, am mers direct la mașină unde Mihai aștepta.
„Arată-mi înregistrarea,” am spus, în timp ce Rex sărea în spate, încă vigilent.
Mihai mi-a dat telefonul lui Grigoraș. Cu o zi înainte de moartea sa, trimisese un fișier criptat către propria adresă de email personală. O înregistrare audio a unei conversații între Dobre și cineva care părea să fie șeful poliției. Vorbeau despre „problema Grigoraș” și cum trebuia „rezolvată definitiv”.
„Grigoraș a fost ucis pentru că știa prea multe,” șopti Mihai. „Iar Rex era cu el în acea noapte.”
Am privit în spate la Rex, care stătea drept, ochii lui inteligenți fixați pe noi. Nu fusese doar un control rutier. Fusese o execuție.
„Ce facem acum?” am întrebat.
„Mergem la procurorul Ștefan. E singurul în care Grigoraș avea încredere.”
În timp ce porneam motorul, am simțit o atingere blândă pe umăr. Era laba lui Rex. Am întins mâna să-l mângâi și am simțit ceva—o placă metalică mică, prinsă de zgarda lui.
Un drive USB.
Grigoraș știuse că vine sfârșitul. Și încredințase cele mai importante dovezi singurului partener în care avea încredere absolută—Rex.
Câinele nu stătuse lângă sicriu din loialitate. Stătea de pază la ultima misiune a partenerului său.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.