M-am uitat la cele trei fetițe ale mele, inima mea umplându-se de emoție în timp ce le priveam. Sorina, Lia și Grațiela erau perfecte, fiecare fiind o minune. Le așteptasem atât de mult timp — ani de speranță, așteptare și rugăciune.
Și acum, iată-le, dormind în pătuțurile lor, chipurile micuțe atât de liniștite. Mi-am șters o lacrimă de pe obraz, copleșită de cât de puternic le iubeam deja.
Dar apoi am ridicat privirea și l-am văzut pe Ioan. Tocmai se întorsese de la câteva comisioane, dar ceva nu era în regulă. Era palid. Ochii lui nu-i întâlneau pe ai mei și nu se apropia. Stătea doar lângă ușă de parcă nu era sigur că voia să fie în aceeași cameră.
“Ioan?” am spus încet, bătând scaunul de lângă patul meu. “Vino și stai cu mine. Uită-te la ele — sunt aici. Am reușit.”
“Da… sunt frumoase,” a murmurat Ioan, aruncând abia o privire spre fetițe. S-a apropiat puțin, dar tot nu se uita în ochii mei.
“Ioan,” am spus, cu vocea tremurând, “ce se întâmplă? Mă sperii.”
A respirat adânc, apoi a izbucnit, “Elena, nu cred… nu cred că le putem păstra.”
Am simțit că pământul se prăbușește sub mine. “Ce?” am îngăimat. “Ioan, despre ce vorbești? Sunt fiicele noastre!”
El a tresărit și s-a uitat în altă parte ca și cum nu putea suporta să-mi vadă fața. “Mama mea… s-a dus să vadă o ghicitoare,” a spus el, cu vocea abia mai tare decât o șoaptă.
Am clipit, nesigură că am auzit bine. “O ghicitoare? Ioan, nu poți fi serios.”
“Ea a spus… a spus că aceste bebelușe… fetițele noastre…” A făcut o pauză, vocea lui nesigură. “A spus că nu vor aduce decât ghinion. Că îmi vor ruina viața și vor fi motivul pentru care voi muri.”
Am oftat, privindu-l, încercând să-mi dau seama ce spunea. “Ioan, e o nebunie. Sunt doar bebeluși!”
S-a uitat în jos, cu fața plină de frică. “Mama mea are încredere în această ghicitoare. A avut dreptate în privința unor lucruri înainte și… nu a fost niciodată atât de sigură de ceva.”
Am simțit mânia crescând, fierbinte și ascuțită. “Deci din cauza unei predicții ridicole, vrei să le abandonezi? Pur și simplu să le lași aici?”
S-a oprit, uitându-se la mine cu frică amestecată cu vinovăție. “Dacă vrei să le aduci acasă… bine,” a spus el, cu vocea abia mai tare decât o șoaptă. “Dar eu nu voi fi acolo. Îmi pare rău, Elena.”
M-am uitat la el, încercând să procesez cuvintele lui, dar tot ce simțeam era șoc. “Chiar vorbești serios, nu-i așa?” Vocea mea s-a frânt. “O să te îndepărtezi de fiicele tale din cauza unei povești pe care a auzit-o mama ta?”
Nu a spus niciun cuvânt. S-a uitat doar în jos, cu umerii lăsați.
Am luat o respirație tremurândă, încercând să mă adun. “Dacă ieși pe acea ușă, Ioan,” am șoptit, “să nu te mai întorci. Nu te voi lăsa să le faci asta fetițelor noastre.”
S-a uitat la mine pentru ultima dată, cu fața sfâșiată, dar apoi s-a întors și s-a îndreptat spre ușă. “Eu… îmi pare rău, Elena,” a spus el încet și a plecat, pașii lui ecouând pe hol.
Am stat acolo, privind ușa goală, cu inima bătându-mi puternic și mintea învârtindu-se. O asistentă a revenit, mi-a văzut fața și a pus o mână pe umărul meu, oferindu-mi o consolare tăcută în timp ce îmi strângeam lucrurile.
M-am uitat la bebelușii mei, lacrimile încețoșându-mi vederea. “Nu vă faceți griji, fetițelor,” am șoptit, mângâind fiecare căpșor micuț. “Sunt aici. Voi fi mereu aici.”
În timp ce le țineam aproape, am simțit un amestec de frică și hotărâre feroce crescând în mine. Nu aveam nicio idee cum voi face asta singură, dar știam un lucru sigur: nu-mi voi părăsi niciodată fetițele. Niciodată.
Câteva săptămâni trecuseră de când Ioan plecase, și fiecare zi fără el era mai grea decât mi-aș fi imaginat. Să am grijă de trei nou-născuți singură era copleșitor.
În unele zile, simțeam că abia mă țin pe picioare, dar am continuat pentru Sorina, Lia și Grațiela. Ele erau acum întreaga mea lume, și chiar dacă abandonul lui Ioan era dureros, știam că trebuie să mă concentrez asupra lor.
Într-o după-amiază, cumnata mea, Bianca, a venit să mă ajute cu bebelușii. Era singura persoană din familia lui Ioan care era dispusă să păstreze legătura cu mine, și am fost de acord, gândindu-mă că l-ar putea convinge eventual pe Ioan să se întoarcă. În acea zi, puteam să-mi dau seama că ceva o deranja.
Bianca și-a mușcat buza, uitându-se la mine cu o expresie dureroasă. “Elena, am auzit ceva… Nu știu dacă ar trebui să-ți spun, dar nu pot să țin asta pentru mine.”
Inima mea bătea puternic. “Spune-mi pur și simplu.”
Ea a oftat, luând o respirație adâncă.
„Ioan are pe altcineva,” șopti Bianca, privind în jos. „O colegă de la muncă. Se pare că relația a început cu mult înainte de nașterea fetițelor.”
M-am simțit ca și cum cineva m-ar fi lovit în piept. Nu era vorba despre nicio ghicitoare sau superstiție – era doar o scuză convenabilă pentru a scăpa de responsabilități.
„De cât timp știi?” am întrebat cu vocea înecată.
„Am aflat recent, Elena. Îmi pare atât de rău.”
În aceeași seară, după ce Bianca a plecat și fetițele dormeau, m-am prăbușit pe podea în baie și am plâns până când nu am mai avut lacrimi. Apoi, privind în oglindă, chipul meu umflat de plâns, am luat o decizie. Asta era viața mea acum, și trebuia să fiu puternică pentru fetițele mele.
A doua zi, am sunat-o pe mama mea.
„Vin acasă,” i-am spus. „Poți să ne primești pentru o vreme?”
Trei luni mai târziu, stăteam în curtea casei părintești privind cele trei fetițe care se bucurau de soarele blând al toamnei. Mama ieși pe verandă, aducându-mi o ceașcă de ceai.
„A sunat din nou,” spuse ea încet.
Ioan sunase de câteva ori, întâi cerând iertare, apoi devenind insistent, pretinzând că ar vrea să fie din nou în viața fetițelor.
„I-ai spus că am depus actele de divorț?”
Mama încuviință. „Elena, ești sigură că…”
„Sunt sigură, mamă,” am răspuns ferm. „Nu mai vreau un om care ne-a putut abandona atât de ușor.”
Aceeași seară ne-a adus o vizită neașteptată. Andrei, vechiul meu prieten din copilărie, tocmai se întorsese în oraș după ani de studii în străinătate. Ne-a adus un cadou pentru fetițe – trei jucării mici de pluș, identice dar în culori diferite.
„Am auzit că ai nevoie de ajutor la renovarea casei bunicii,” spuse el. „Sunt arhitect acum. Aș putea să arunc o privire.”
În timp ce discutam despre planuri și posibilități, l-am surprins privind cu blândețe spre fetițele mele. Nu era mila pe care o vedeam în ochii altora. Era admirație.
Viața nu urma drumul pe care îl imaginasem, dar pentru prima dată în luni de zile, am simțit o scânteie de speranță pentru viitor. Sorina, Lia și Grațiela nu aduseseră ghinion în viața mea – ele erau lumina care mă ghida prin întuneric spre o nouă zi.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.