A doua zi după acel telefon, Rareș s-a întors în salon.
De data aceasta nu era singur.
Lângă el se afla o femeie tânără, elegantă, care părea complet nelalocul ei într-un spital.
Purta o rochie scumpă și privea în jur cu o siguranță care m-a făcut să înțeleg imediat că nu era prima dată când se afla lângă el.
— E sigur să fim aici? a întrebat ea.
— Nu poate auzi nimic, a răspuns Rareș.
Femeia a zâmbit.
Iar eu am simțit cum mi se strânge stomacul.
Au rămas câteva minute lângă patul meu.
Vorbeau despre viitor.
Despre planuri.
Despre călătorii.
Despre o viață în care eu nu mai existam.
În următoarele zile, Rareș a venit tot mai rar.
Întreba medicii dacă există schimbări.
Dar niciodată nu părea cu adevărat interesat de răspuns.
În schimb, devenea din ce în ce mai preocupat de afaceri, proprietăți și documente.
Momentul care mi-a distrus ultimele iluzii a venit când l-am auzit întrebând:
— Dacă starea ei rămâne aceeași mult timp, cine administrează compania?
Nu întrebase dacă voi fi bine.
Nu întrebase dacă există șanse să mă recuperez.
Întrebase despre bani.
Despre firmă.
Despre control.
Atunci am înțeles că nu mai aveam ce salva.
După câteva zile, cu ajutorul avocatului meu și al doctorului Victor, am început să pun totul în ordine.
Am verificat actele.
Conturile.
Documentele firmei.
Am descoperit tranzacții suspecte și încercări de a muta active fără acordul meu.
Toate au fost documentate.
Totul a fost pregătit cu atenție.
O săptămână mai târziu, am ieșit din clinică și am mers direct acasă.
În living răsuna muzică.
Pe masă erau pahare de șampanie.
Iar Rareș și femeia aceea sărbătoreau.
Când am intrat pe ușă, amândoi au încremenit.
Paharul i-a alunecat din mână.
— Andreea?!
— Da, Rareș. M-am întors.
Fața lui s-a albit.
A început să se bâlbâie.
Să explice.
Să se justifice.
Dar era prea târziu.
I-am întins dosarul pregătit de avocat.
Cererea de divorț.
Documentele financiare.
Dovezile.
Tot.
— Ai vrut o viață fără mine, i-am spus calm. O vei avea.
Dar fără compania mea.
Fără casa mea.
Fără acces la conturile mele.
Fără viitorul pe care ți-l imaginai.
Pentru prima dată după mulți ani, nu am mai simțit durere.
Doar liniște.
Divorțul s-a finalizat câteva luni mai târziu.
Rareș a rămas fără privilegiile pe care le considerase garantate.
Iar eu am rămas cu ceva mult mai valoros decât orice avere.
Respectul față de mine însămi.
Am continuat să dezvolt compania.
Am început să călătoresc.
Să citesc.
Să mă bucur de lucrurile simple pe care le ignorasem prea mult timp.
Privind în urmă, nu consider că am pierdut doisprezece ani.
Am câștigat o lecție.
Uneori, oamenii ies din viața noastră exact atunci când trebuie să descoperim cât de puternici suntem cu adevărat.
Iar în ziua în care am deschis ochii, nu m-am trezit doar dintr-un pat de spital.
M-am trezit la realitate.