Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Gabriel a rămas câteva secunde cu telefonul la ureche.
Apoi expresia lui s-a schimbat.
“Serios?”
S-a uitat spre mine.
“Da. Vă rog.”
A mai ascultat puțin.
“Vă mulțumesc foarte mult.”
A închis.
“Ei?”, am întrebat.
Pentru prima dată de când începuse toată povestea, Gabriel a zâmbit.
“Camera nu a fost dată altcuiva.”
Am simțit cum mi se relaxează tot corpul.
“Pot să refacă rezervarea?”
“Au făcut-o deja.”
Nicoleta și-a încruntat sprâncenele.
“Cum adică au făcut-o?”
Gabriel a pus telefonul pe masă.
“Au reactivat rezervarea.”
“Dar…”
“Sâmbătă plecăm.”
Chipul Nicoletei s-a schimbat complet.
“Gabriel, nu poți să-mi faci una ca asta.”
“Ce anume îți fac?”
“Toată lumea se așteaptă să fii la aniversare!”
“Atunci le vei explica tu că aveam deja alte planuri.”
“O să întrebe de ce nu vii!”
Felul în care a spus-o m-a făcut să ridic privirea.
“Stați puțin.”
Nicoleta s-a întors spre mine.
“Ce?”
“Dumneavoastră le-ați spus deja că mergem?”
N-a răspuns.
Gabriel și-a îngustat privirea.
“Mamă.”
“Păi…”
“Le-ai confirmat că vom fi acolo înainte să vorbești cu noi?”
“Diana făcea aranjamentul la mese și trebuia să știe câți invitați vin.”
“Și ai confirmat și în numele nostru?”
“Am spus că veți veni.”
Gabriel a râs scurt și amar.
“Incredibil.”
“Pentru că am crezut că până la urmă o să-ți revii!”
“Nu. Ai crezut că, dacă decizi totul înainte să mă întrebi, nu-mi mai rămâne decât să mă supun.”
“Să nu-mi vorbești așa.”
“Dar exact asta ai făcut.”
Nicoleta și-a luat geanta de pe scaun.
“Bine. Plecați atunci. Distrați-vă. Iar eu o să dau explicații în fața întregii familii.”
M-am sprijinit de marginea mesei.
“Le puteți spune adevărul.”
S-a întors brusc spre mine.
“Care adevăr?”
“Că ați confirmat participarea noastră fără să ne întrebați, apoi ne-ați anulat rezervarea ca să ne obligați să mergem.”
Fața i s-a împietrit.
“Să nu-ți treacă prin cap să spui asta cuiva.”
“Nici nu trebuie să spun eu nimic.”
M-am uitat spre Gabriel.
“Dar dacă mă întreabă cineva de ce nu suntem acolo, nici nu am de gând să mint.”
Nicoleta a deschis gura.
N-a mai găsit nimic de spus.
Cinci minute mai târziu a plecat fără să se fi atins de cafea.
Am crezut că acolo se terminase totul.
M-am înșelat.
Vineri seara tocmai terminaserăm de făcut bagajele când Gabriel a primit un telefon.
Mătușa Diana.
A intrat în dormitor cu telefonul la ureche.
“Da, mătușă… știu.”
A ascultat.
“Nu, nu ne-am răzgândit.”
A urmat o pauză.
Apoi Gabriel și-a ridicat privirea spre mine, vizibil nedumerit.
“Ce ți-a spus mama?”
Am rămas cu bluza în mână.
După câteva minute a închis.
“Ce s-a întâmplat?”
Gabriel a pus telefonul pe pat.
“Mama i-a spus mătușii Diana că tu ai ales intenționat perioada asta pentru vacanță ca să mă împiedici să ajung la aniversarea ei.”
M-am uitat la el fără să pot spune nimic câteva secunde.
“Serios?”
“Da.”
“Dar noi am rezervat totul cu patru luni înainte să știm măcar data exactă a petrecerii.”
“Exact asta i-am spus și eu.”
“Și ce i-ai spus despre hotel?”
“Adevărul.”
Așa am aflat că Diana nu știa absolut nimic despre anularea rezervării.
Nicoleta îi spusese doar că noi refuzam să venim.
Mai mult, mă transformase pe mine în motivul pentru care nepotul ei urma să lipsească.
Când Gabriel i-a povestit ce se întâmplase de fapt, la celălalt capăt al firului s-a făcut liniște.
Apoi Diana a spus:
“Gabriel, vii la mine cu altă ocazie. Și, te rog, du-te în vacanță cu soția ta. Eu nu i-am cerut niciodată mamei tale să anuleze nimic.”
După ce Nicoleta a aflat că Diana știa adevărul, nu ne-a mai sunat.
Nici vineri seara.
Nici sâmbătă dimineața.
Nici în următoarele zile.
Vacanța noastră, în schimb, a fost minunată.
Sâmbătă dimineață, în timp ce așteptam îmbarcarea, Gabriel a primit un mesaj de la Georgiana.
Era o fotografie de la petrecere.
Nicoleta stătea lângă Diana cu o expresie atât de gravă, încât ai fi spus că toată familia îi făcuse ei o nedreptate.
Sub fotografie, Georgiana scrisese:
“Mama tocmai a explicat pentru a treia oară de ce nu sunteți aici. De fiecare dată, povestea e alta.”
Am izbucnit în râs.
Gabriel și-a băgat telefonul în buzunar.
“Știi care este partea cea mai bună?”
“Care?”
“Înainte de toată povestea asta, chiar mă gândeam să schimbăm vacanța ca să pot merge la aniversare.”
M-am uitat surprinsă la el.
“Vorbești serios?”
“Da. Voiam să discut cu tine chiar în seara în care a venit mama.”
“Și acum?”
Gabriel și-a întors privirea spre poarta de îmbarcare.
“Acum cred că mama mi-a predat o lecție foarte importantă.”
“Ce lecție?”
A zâmbit.
“Când vrei ca cineva să facă ceva pentru tine, e mult mai bine să-l rogi decât să hotărăști în locul lui.”
Am plecat.
Cinci nopți.
Fără telefoane de familie.
Fără explicații.
Fără să ne simțim vinovați pentru că foloseam concediul pe care îl planificasem cu luni înainte.
După ce ne-am întors, Nicoleta a păstrat distanța.
A trecut aproape o săptămână până să-l sune pe Gabriel.
Discuția lor a fost scurtă.
Nu și-a cerut scuze.
A spus doar că “toată povestea fusese exagerată”.
Gabriel n-a mai intrat în joc.
“Nu, mamă. Ai anulat rezervarea altor doi adulți fără să-i întrebi. Nu există o variantă în care asta devine normal.”
Nicoleta a schimbat subiectul.
La două săptămâni după ce ne-am întors, a venit din nou pe la noi.
S-a purtat aproape ca și cum nu se întâmplase nimic.
A întrebat cum fusese vremea.
Dacă hotelul fusese frumos.
Dacă mâncarea fusese bună.
Nu a pomenit nici măcar o dată faptul că încercase să ne împiedice să ajungem acolo.
Când a plecat, am găsit un plic pe masa din bucătărie.
“Gabriel?”
“Ce?”
“Vino puțin.”
Am deschis plicul.
Înăuntru erau 2.400 de lei.
Și un bilețel.
“Pentru cazul în care hotelul v-a luat până la urmă taxa de anulare.”
Gabriel a citit de două ori.
“Hotelul nu ne-a luat niciun ban.”
“Știu.”
“Atunci îi dau înapoi.”
Am clătinat din cap.
“Mai așteaptă.”
“Pentru ce?”
Am pus banii înapoi în plic și l-am băgat într-un sertar.
“Data viitoare când cineva decide să ne anuleze vacanța fără să ne întrebe, măcar o să avem deja un fond de urgență pentru situații de genul ăsta.”
Gabriel a încercat să nu râdă.
N-a reușit.
Dar după povestea aceea am schimbat și altceva.
Confirmările de hotel nu au mai rămas pe masă.
Biletele nu au mai stat la vedere.
Documentele de călătorie nu au mai fost lăsate prin sufragerie atunci când Nicoleta venea în vizită.
Nu pentru că ne era teamă de ea.
Ci pentru că înțeleseserăm ceva.
Există oameni care confundă faptul că fac parte din familie cu dreptul de a lua decizii în numele tuturor.
Iar Nicoleta fusese atât de convinsă că știa ce era mai bine pentru noi, încât nu văzuse nimic greșit în a ne lua alegerea din mâini.
Până în ziua în care a descoperit că anularea unei rezervări nu înseamnă și anularea deciziei celor care au făcut-o.
Noi am plecat în vacanță.
Diana și-a sărbătorit aniversarea.
Iar Nicoleta a trebuit, pentru prima dată, să suporte consecința unei hotărâri pe care o luase singură pentru toată lumea.