Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Marian nici măcar n-a încercat să nege.
“Da, eu i-am dat cheile.”
Pentru câteva secunde n-am spus nimic.
Simona încă le ținea între degete, de parcă faptul că le primise de la soțul meu îi dădea automat dreptul să intre în garsoniera mea.
“De ce?”
Marian a oftat.
“Pentru că nu are unde să stea.”
“Și ai hotărât că poate locui într-o proprietate care nu-ți aparține.”
“Nicoleta, suntem căsătoriți.”
“Și?”
“Nu putem să trăim toată viața cu «al meu» și «al tău».”
M-am uitat la el.
“Interesant că regula asta funcționează numai când «al meu» trebuie să devină al familiei tale.”
Paraschiva a intervenit imediat.
“Nu mai face atâta tragedie pentru o garsonieră.”
“Nu fac tragedie. Vă spun doar că Simona își va lua lucrurile de acolo.”
Simona a strâns cheile în palmă.
“Nu mă poți arunca în stradă.”
“Nu eu te-am mutat acolo.”
Marian și-a ridicat vocea.
“Ajunge! Este familie!”
M-am întors spre el.
În două zile îmi anulase vacanța.
Dăduse banii noștri mamei lui.
Acceptase ca ea să-mi stabilească programul de curățenie.
Iar acum aflam că împărțise cheile unei proprietăți moștenite de mine.
“Da, Marian. Ajunge.”
În seara aceea n-am mai discutat.
Paraschiva și Simona au plecat furioase.
Marian a dormit în sufragerie.
A doua zi dimineață a sunat cineva la ușă.
Era Daniela, sora lui.
Venise singură.
Nu avea sacoșe.
Nu avea mopuri.
Ținea doar telefonul în mână.
“Nicoleta, trebuie să-ți spun ceva.”
Am lăsat-o să intre.
S-a așezat pe marginea canapelei și a pus telefonul pe măsuță.
“M-am tot gândit dacă să vorbesc sau să tac.”
“Despre ce?”
“Despre garsoniera ta.”
Am rămas în picioare.
Daniela a tras aer în piept.
“Acum trei săptămâni s-au întâlnit la bunica. Mama, mătușa Simona, bunica și Marian.”
“Marian?”
A dat din cap.
“Discutau despre garsonieră.”
“Ce anume discutau?”
“Cum să te facă să renunți la ea.”
Am simțit că mi se strânge stomacul.
Daniela a împins telefonul spre mine.
“Am înregistrat conversația.”
“De ce?”
“Pentru că m-am săturat. De douăzeci și opt de ani mă uit cum, în familia asta, cei care nu urlă sunt împinși până cedează.”
S-a uitat direct la mine.
“Tu nu urli. Ești politicoasă. Tocmai de asta au crezut că va fi ușor.”
Am luat telefonul.
“Înțelegi ce se va întâmpla cu tine dacă află că mi-ai dat asta?”
“O să mă numească trădătoare.”
A ridicat din umeri.
“Să mă numească.”
Am apăsat PLAY.
Prima voce pe care am auzit-o a fost a bunicii.
“Mariane, important e să nu te cerți cu ea din prima. Mai întâi încarc-o cu treabă. Să spele, să alerge, să obosească. Un om epuizat semnează orice.”
Am rămas nemișcată.
Apoi s-a auzit Simona:
“Și dacă se împotrivește?”
Paraschiva a răspuns:
“Nu se va împotrivi. E politicoasă. Oamenii politicoși cedează mereu.”
După câteva secunde am auzit vocea soțului meu.
Limpede.
Aproape veselă.
“Nicoleta merge la mine ca după partituri. Îi spun «trebuie» și face. Apartamentul ăla i-l scoatem noi din mână. Știu exact unde ține actele.”
Am simțit cum mi se răcesc degetele.
Înregistrarea a continuat.
Râsete.
Discuții despre metri pătrați.
Despre ce cameră urma să folosească Simona.
Despre cum trebuia să fiu ținută ocupată.
Obosită.
Presată.
Și apoi:
“După aceea o dăm complet la o parte.”
Am ascultat până la capăt.
Patru minute și cincizeci de secunde.
Când s-a terminat, am pus telefonul pe masă.
Daniela mă privea atent.
“Ești bine?”
“Da.”
Și, ciudat, chiar eram.
Pentru că până atunci mai existase întotdeauna loc pentru îndoială.
Poate Marian voise doar să-și ajute mama.
Poate nu înțelesese cât de grav era să-mi dea banii.
Poate nu realizase ce înseamnă să-i ofere Simonei cheile.
Înregistrarea ștersese toate acele “poate”.
Nu mai bănuiam.
Știam.
Duminică urma să aibă loc obișnuitul consiliu de familie la Paraschiva.
De data aceasta am mers și eu.
Am ajuns înaintea tuturor.
Paraschiva s-a așezat într-un fotoliu.
Simona lângă ea.
Bunica lui Marian, Rodica, s-a instalat de cealaltă parte.
Marian a rămas, ca de obicei, aproape de mama lui.
Paraschiva nici măcar nu m-a salutat.
“Ei? Te-ai hotărât?”
“Da.”
S-a îndreptat în fotoliu.
“Și?”
“Dar înainte vreau să-l întreb ceva pe Marian.”
Soțul meu s-a uitat spre mine.
“Tu încă vezi garsoniera mea ca pe o rezervă a familiei?”
“Stă goală! Nu este normal.”
“Un apartament gol nu devine automat bun comun. Este apartamentul meu gol.”
Rodica s-a ridicat puțin în fotoliu.
“Ai fost primită în familia asta! Ai mâncat la masa noastră și acum te agăți de niște metri pătrați?”
M-am uitat la ea.
“Nu eu am organizat o ședință ca să împart proprietatea altcuiva.”
Simona a izbucnit:
“Nu ai nevoie de ea!”
“Poate.”
“Atunci de ce o ții?”
“Pentru că este a mea.”
Marian a lovit cu palma brațul fotoliului.
“Ajunge! În familia asta trăiești după regulile mele. Dacă nu-ți convine, ușa este deschisă!”
M-am uitat la el.
“Interesant că ai pomenit de uși.”
Mi-am scos telefonul.
“Dar înainte să plec pe vreuna dintre ele, vreau să ascultăm ceva.”
Paraschiva s-a încruntat.
“Ce?”
“Patru minute și cincizeci de secunde.”
Am pus telefonul pe masă.
Și am apăsat PLAY.
Vocea Rodicăi a umplut camera:
“Mai întâi încarc-o cu treabă. Un om obosit semnează orice.”
Simona s-a ridicat pe jumătate.
“De unde ai asta?!”
N-am răspuns.
Înregistrarea a continuat.
“Nu se va împotrivi. E politicoasă.”
Apoi vocea lui Marian:
“Nicoleta merge la mine ca după partituri.”
Chipul lui s-a golit de culoare.
“I-l scoatem noi din mână.”
Paraschiva s-a repezit spre telefon.
“Închide-l!”
Am tras aparatul spre mine.
“Nu.”
“Nicoleta!”
“Dacă ați putut spune lucrurile astea, puteți să le și ascultați.”
Înregistrarea a continuat.
“Știu exact unde ține actele.”
Apoi:
“După aceea o dăm complet la o parte.”
Când s-a terminat, nimeni nu mai vorbea.
Simona a fost prima care și-a găsit vocea.
“Cine a înregistrat?”
Am rămas tăcută.
“Daniela?”
Paraschiva s-a uitat spre ea.
“Daniela a făcut asta?”
“Daniela a fost singura persoană din familia asta care a considerat că eu merit să știu ce plănuiți cu proprietatea mea.”
Marian era palid.
“Nicoleta… nu a fost așa.”
M-am uitat la el.
“Tocmai te-am auzit.”
“M-au împins de la spate.”
“Tu ai dat cheile.”
“N-am vrut să…”
“Tu ai anulat biletele.”
“Am crezut că…”
“Tu știai unde îmi țin actele.”
A tăcut.
“Marian, ai foarte multe lucruri pe care «n-ai vrut» să le faci și totuși le-ai făcut pe toate.”
“M-am încurcat.”
“Nu. Ai ales.”
Paraschiva și-a pierdut cumpătul.
“Cine ești tu să-mi judeci fiul? Ai venit în familia asta la lucruri gata făcute!”
“Am venit cu respect.”
“Respect?”
“Da. Doar că pentru voi a valorat mai puțin decât garsoniera.”
Rodica s-a ridicat.
“Tu ne-ai făcut praf familia!”
Am privit-o.
“Nu eu eram pe înregistrare împărțind ceva ce nu-mi aparținea.”
Mi-am luat geanta.
“Eu doar am dat sonorul mai tare.”
Am plecat.
Luni dimineață am schimbat yala garsonierei.
Lucrurile Simonei le-am strâns cu grijă în două cutii.
Nu le-am aruncat.
Nu le-am deteriorat.
Le-am dus la intrarea blocului în care locuia Paraschiva și am trimis un singur mesaj:
“Să fie luate până la ora opt.”
La cinci m-a sunat Simona.
“Mă arunci în stradă!”
“Te trimit înapoi acolo unde stăteai înainte să hotărâți că ce este al meu vi se cuvine.”
“O să te ștergem din familie!”
Am rămas câteva secunde tăcută.
“M-ați șters deja acum trei săptămâni, la masa bunicii. Eu doar am aflat mai târziu.”
Am închis.
În seara aceea a venit Marian.
A rămas în prag cu cheia apartamentului nostru între degete.
“O să repar totul.”
Nu i-am răspuns.
“Vorbesc cu mama. Cu Simona. Cu bunica. Le spun că nu se mai repetă.”
“Se va repeta.”
“Nu.”
“Ba da.”
“Nicoleta…”
“Ei vor da din cap. Tu vei spune că ai înțeles. Iar data viitoare când mama ta îți cere ceva, vei găsi din nou o explicație pentru care eu trebuie să cedez.”
“Nu este adevărat.”
“Mi-ai anulat vacanța.”
A tăcut.
“Ai dat banii mei mamei tale.”
Și-a coborât privirea.
“Ai dat cheile garsonierei mele.”
“Nicoleta…”
“Și ai stat la o masă cu ei și ai discutat cum să mă obosiți până semnez.”
A ridicat ochii.
“M-au împins de la spate.”
“Și tu ai mers.”
“Eu te iubesc.”
M-am uitat la el.
“Oamenii care iubesc nu plănuiesc cum să-i smulgă celuilalt ceva din mână.”
Marian și-a trecut palma peste față.
“Ce vrei să fac?”
“Să te maturizezi.”
“Pot.”
“Separat.”
A încremenit.
“Vrei să plec?”
“Da.”
Chipul i s-a înăsprit.
“Și acum ce faci? Crezi că fără mine o să-ți fie mai bine?”
N-am răspuns.
“Fără mine nu te vrea nimeni! Ești rece, Nicoleta. Ești rea!”
Am simțit, pentru prima dată în zilele acelea, că nu mă mai rănea.
“Sunt soțul tău!”, a continuat.
“Pe hârtie, încă da.”
A rămas cu ochii la mine.
“Dar omul în care aveam încredere nu ar fi fost una dintre vocile de pe înregistrarea aceea.”
Marian s-a așezat pe taburetul din hol.
Cheia i-a alunecat dintre degete și a căzut pe podea.
“Ce ar trebui să fac?”
“Începe cu ceva simplu.”
“Ce?”
“Îmi returnezi jumătatea mea din banii pe care i-ai dat mamei tale.”
A ridicat privirea.
“Nu-i mai am.”
“Știu.”
“Atunci?”
“Atunci ai o problemă de rezolvat. De data asta, una care este cu adevărat a ta.”
A plecat în seara aceea.
Daniela m-a sunat aproape de ora unsprezece.
“M-au declarat dușmanul familiei.”
“Îmi pare rău.”
“Bunica a spus că pentru ea nu mai sunt nepoată. Simona mi-a trimis nouă mesaje.”
“Nu le citi în seara asta.”
A tăcut puțin.
“Nicoleta… te mai întorci la Marian?”
“Nu.”
“Deloc?”
“Nu.”
“Dar el o să rămână singur acum. Cu ei.”
M-am uitat spre holul gol.
“Cu ei a fost mereu, Daniela.”
“Atunci tu ce ai fost?”
Am rămas câteva secunde tăcută.
“Omul care stătea între el și consecințele faptului că nu știa să le spună nu.”
În următoarele două săptămâni, Marian mi-a scris aproape zilnic.
La început m-a rugat să mă răzgândesc.
Apoi a început să-mi spună că exagerez.
După aceea m-a acuzat că distrug familia.
Apoi s-a întors la rugăminți.
I-am răspuns o singură dată:
“Marian, vacanța nu se reprogramează. La mine a devenit permanentă — departe de sâmbetele voastre.”