În ziua în care trebuia să-și ia rămas-bun pentru totdeauna de la fiul ei, Mariana nu mai vedea niciun rost să mai trăiască. Avea sufletul frânt, inima grea și trupul secătuit de putere. Gândea că, după ce-l vor coborî pe Radu în pământ, avea să se întindă pe mormântul lui, să-l îmbrățișeze și să plece odată cu el.
Lumea în jurul ei era o ceață groasă de durere. Nimic nu mai avea culoare. Nimic nu mai conta.
Un tânăr de la serviciile funerare o atinse ușor pe umăr:
— Doamnă… e timpul…
Mariana se clătină. Dacă nu ar fi fost Luiza, nora ei, s-o sprijine de braț, ar fi căzut la pământ. Femeia o strânse tare de umeri, încercând s-o țină în picioare. Mariana izbucni într-un plâns sfâșietor, în timp ce se sprijinea pe trupul nurorii sale.
Oamenii din jur, îmbrăcați în negru, priveau în tăcere. Unii lăcrimau, alții își plecau capetele. Până și vântul părea că se oprise, din respect pentru durerea unei mame.
— Hai odată, nu mai amânați! — izbucni Luiza, copleșită. — Faceți ce trebuie!
Groparii se mobilizară și începură să așeze funiile sub sicriu.
Și atunci, din spatele mulțimii, o voce puternică și tremurată a rupt tăcerea:
— Oameni buni! Dar… pe cine înmormântăm?!
Toți s-au întors deodată. Înghețați.
Mariana și-a dus mâinile la gură, nevenindu-i să creadă. Ochii i s-au mărit. Genunchii i-au cedat. A căzut în genunchi în fața sicriului și a șoptit:
— Radu?… Radule, ești tu? Ești… Viu?
Din mulțime a ieșit un bărbat neras, cu hainele rupte, murdar, slăbit. Dar cu ochii aceia pe care Mariana i-ar fi recunoscut dintre o mie. Ochiul mamei nu se înșală niciodată.
— Mamă… — i-a răspuns el, cu glas răgușit. — Nu știu cum s-a întâmplat. M-au bătut niște oameni, mi-au luat actele, am fost dus într-un spital din alt oraș… Abia azi-noapte am reușit să dau de cineva care să mă aducă înapoi acasă…
Mulțimea se dădu la o parte. Luiza era albă ca varul, cu mâna la gură, tremurând. Preotul își făcea cruce necontenit. Groparii lăsaseră frânghiile și priveau năuciți.
Mariana se ridică cu ultimele puteri și se aruncă la pieptul fiului ei, plângând și râzând în același timp. Îi cuprinse fața între palme, îl săruta pe frunte și șoptea fără oprire:
— Ești tu… ești tu… Ești viu… Doamne, îți mulțumesc! Mulțumesc!
Luiza se apropie și ea, cu ochii înlăcrimați, dar și plini de neliniște:
— Atunci… cine e în sicriu?
A urmat o tăcere de plumb. Nimeni nu mai zicea nimic. Toți își țineau respirația.
Până când o altă voce, dinspre poarta cimitirului, a rupt liniștea:
— Opriți totul! Poliția! Ancheta a fost deschisă!
Un polițist cu o mapă în mână s-a apropiat și a spus răspicat:
— Cadavrul din sicriu NU este Radu Vasilescu. Este un alt bărbat, neidentificat. Familia a fost anunțată din greșeală de către spital. Ne pare sincer rău pentru eroare. Vom continua ancheta.
Mariana a căzut din nou în genunchi, dar de data asta de ușurare. A plâns cu sufletul ușurat și, ținându-și fiul în brațe, murmura:
— Mulțumesc, Doamne… mulțumesc…
Ziua în care trebuia să-și îngroape copilul a devenit ziua în care i s-a dat înapoi viața. Pentru Mariana și pentru toți cei de față, ziua aceea avea să rămână una de poveste. O zi care a început cu o tragedie… și s-a terminat cu o minune.