„N-am bani, Ilinca! Ultimii i-am dat ieri Ioanei. Știi bine că are doi copii, se descurcă greu!”
Ana Lăzărescu închise telefonul cu mâna tremurândă. În piept i se strângea o durere sâcâitoare, nu doar fizică, ci și sufletească.
Nu voia să-și amintească ce-i spusese fiica ei mai mare. „De ce, Doamne? Am crescut trei copii, i-am învățat să fie oameni. Le-am dat tot ce-am avut. Am muncit cot la cot cu tatăl lor, cu Vasile. Și acum, la bătrânețe, sunt singură. Fără ajutor, fără liniște.”
Se uită în gol spre peretele alb al camerei, unde atârna o poză veche, cu ea și Vasile, zâmbind pe un câmp de floarea-soarelui. „De ce-ai plecat, Vasile? De ce m-ai lăsat singură atât de devreme?”
Inima i se strânse mai tare. Se întinse instinctiv spre dulăpiorul cu medicamente. „Mai am una… poate două pastile. Dacă mă ia răul mai tare, n-am cu ce să mă ajut. Trebuie să ajung la farmacie.”
Încercă să se ridice din fotoliu, dar amețeala o trânti înapoi. Privi tavanul, neputincioasă. „Nu-i nimic, o să-mi treacă. Trebuie să-mi treacă.” Dar minutele treceau, și în loc să se simtă mai bine, parcă totul se agrava.
Formă numărul Ioanei – fiica cea mică. Cu greu, șopti:
— Ioana…
— Mamă, sunt la ședință! Te sun eu mai târziu, bine?
A închis.
Apoi încercă la fiul ei, Doru.
— Doru, mamă, mă simt rău… N-am pastile. Ai putea după serviciu să—
— Mamă, nu sunt doctor! Și nici tu nu ești! Sună la salvare, nu sta pe gânduri!
Ana oftă.
— Așa e, are dreptate… Dacă într-o jumătate de oră nu-mi trece, sun la 112.
Se lăsă înapoi în fotoliu și închise ochii. Încercă să numere în gând până la o sută. Să se liniștească. Dar dintr-o dată, un sunet îndepărtat o trezi din starea de amorțeală. Telefonul suna. Cu greu, apucă receptorul:
— Alo?
— Anușca, bună! Sunt Petru! Ce mai faci? Am avut un sentiment ciudat, am zis să te sun.
Vocea bărbatului părea să-i vină dintr-o altă lume.
— Petru… mă simt rău…
— Vin imediat! Poți deschide ușa?
— E descuiată. Nu mai încui… de ceva vreme.
Telefonul îi alunecă din mână. N-avea putere să-l ridice. În mintea ei începeau să se deruleze amintiri vechi, ca un film alb-negru. Era tânără, studentă la ASE. Petru și Vasile, doi tineri cadeți, o invitau la parada de 9 Mai. Amândoi cu flori și baloane.
„Ce comic erau,” își amintea, „doi soldați serioși cu baloane colorate.”
Îl alesese pe Vasile. Era mai hotărât, mai îndrăzneț. Petru, în schimb, era timid, tăcut. După facultate, ea plecase cu Vasile la București, iar Petru fusese repartizat la Arad.
Anii au trecut. Petru nu s-a căsătorit niciodată. Lumea îl întreba mereu de ce. El doar zâmbea:
— N-am avut noroc în dragoste… Poate trebuia să mă apuc de poker.
Zgomote. Vocile unor bărbați. Uși trântite. Un ecuson medical.
— Doamnă Ana, sunt de la salvare. Ați avut o cădere de tensiune. Stați liniștită.
— Petru… ești aici?
— Sunt aici, Ana. Țin mâna ta.
— E bine…
— Vă e soț? întrebă medicul.
— Da. Da, sunt, răspunse Petru fără ezitare.
Câteva ore mai târziu, Ana se simțea mai bine.
— Mulțumesc, Petru… Tu mi-ai salvat viața azi.
— Lasă, Ana… Nu puteam să te pierd.
— Vasile m-a iubit, știu asta. Dar și tu…
— Te-am iubit mereu, Ana. N-am spus nimic, pentru că ai fost fericită. Dar acum… dacă tot suntem încă pe lumea asta, nu vrei să trăim ce ne-a mai rămas împreună?
Ana i-a prins mâna și i-a zâmbit:
— Hai!
O săptămână mai târziu, Ioana o sună.
— Mamă, ai sunat atunci, dar eram prinsă și… am uitat. Ce voiai?
— Voiam doar să-ți spun că mă mărit.
— Ce?!
— Ai auzit bine. Mă mărit.
— Mamă, ai înnebunit? Tu glumești? Te trezești la 70 de ani să te măriți?!
— E treaba mea, copilă. Am dreptul să fiu fericită.
Și a închis.
Seara, toți cei trei copii erau la ușă. Doru, Ilinca și Ioana.
— Mamă, fă-ne cunoștință cu Făt-Frumosul, spuse Doru, ironic.
Petru ieși din bucătărie, ștergându-și mâinile pe un șervet.
— Mă știți. Sunt Petru Stoica. Am iubit-o pe mama voastră de când eram tineri. Când am văzut-o căzută, am simțit că nu pot trăi fără ea. Așa că i-am cerut să fim împreună.
— Ești nebun? Iubire la vârsta asta? spuse Ilinca, scandalizată.
— Care vârstă? Avem încă viață de trăit. Și Ana e o femeie frumoasă.
— Îți miroase a apartament, nu? zise Ioana cu voce rece.
Ana izbucni:
— Vă e rușine? Voi aveți case, viețile voastre. Eu am doar acest om care m-a făcut să zâmbesc din nou!
— Totuși, e și partea noastră aici…
— Nu e nimic al vostru până nu mor! Iar dacă tot vă interesează doar moștenirea, să știți că am de gând să trăiesc mult și bine alături de Petru!
Liniște. O tăcere grea.
— Să știți, dragii mei, că mama voastră nu s-a stins. Încă e vie. Și are dreptul la dragoste! spuse Petru cu blândețe.
Ana se sprijini de el și râse:
— Gata, Petru! Acum o să vină zilnic, să ne „supravegheze”!
— Să vină, Ana. Noi oricum suntem împreună.
Și așa, în mijlocul unei bătrâneți care părea condamnată la singurătate, doi oameni au început o viață nouă.