Mirela stătea într-o cafenea vis-a-vis de birou, învârtind absent lingurița în cafeaua deja rece. Colega ei, Alina, mototolea nervos un șervețel.
– Auzi… e o situație ciudată. Mi-e jenă să întreb, dar tu închiriezi apartamentul tău?
– Ce? – s-a mirat Mirela. – Nu, garsoniera mea e goală. De ce?
– Uită-te aici. – Alina a scos telefonul. – E adresa ta, nu? Țin minte exact tapetul – mi-ai arătat poze după renovare.
Mirela a încremenit privind ecranul. Apartamentul ei – cel în care investise toate economiile înainte de nuntă. Aceleași perdele, același tapet, chiar și mobila aleasă cu atâta grijă.
– E vreo greșeală, – a murmurat ea, simțind cum o cuprinde un fior rece. – O să verific.
A sunat la numărul din anunț, prezentându-se ca potențial chiriaș. O femeie veselă i-a răspuns:
– Da, da, apartamentul e disponibil de luna viitoare. Proprietara – o doamnă foarte de treabă, doamna Elena. Am vorbit cu ea și cu fiul ei…
Mirela a lăsat telefonul jos. Simțea că totul se învârte. Elena – era soacra ei. Andrei – soțul ei. Închiriaseră apartamentul. Pe ascuns.
– Alina, scuză-mă, trebuie să plec, – a spus brusc, ridicându-se de pe scaun.
A ajuns acasă parcă în transă. Gândurile îi bubuiau în cap: „Cum au putut? De ce? Cu ce drept?” Ce o durea cel mai tare era trădarea lui Andrei. Trei ani de căsnicie, și el…
În prag o întâmpină soacra cu un zâmbet dulceag:
– Mireluța, ce surpriză! Am făcut plăcinte…
– Doamnă Elena, – vocea Mirelei tremura. – A cui a fost ideea să închiriați apartamentul meu?
Zâmbetul soacrei a ezitat o clipă, dar a reapărut rapid:
– Eh, dragă, suntem familie. De ce să stea degeaba apartamentul? Andrei a fost de acord, că e mai practic așa.
– Familie? – Mirela simțea cum fierbe pe dinăuntru. – Familia înseamnă respect. Nu decizii luate pe la spate!
În acel moment, Andrei a intrat pe ușă. Când a văzut expresia soției, s-a oprit brusc.
– Ce s-a întâmplat?
– Ce s-a întâmplat? – a râs amar Mirela. – Poate îmi explici cum tu și mama ta ați decis ce faceți cu proprietatea mea?
Andrei a pălit, aruncând o privire fugară spre mama lui. Elena s-a grăbit să intervină:
– Dragul mamei, nu te neliniști. Mirela nu înțelege că noi am vrut doar binele. Banii intră în casă!
– Mamă, te rog, taci! – pentru prima dată în trei ani Mirela l-a auzit pe Andrei ridicând vocea la mama lui. – Mirela, hai să discutăm.
– Despre ce? – s-a descălțat și a intrat în sufragerie. – Despre cum mi-ați trădat încrederea? Sau cum nici măcar nu v-ați gândit să mă întrebați?
Andrei s-a așezat pe marginea canapelei:
– Mama a spus că e mai bine așa. Că apartamentul e nefolosit…
– Ah, mama a spus! – Mirela și-a ridicat mâinile. – Și tu n-ai capul tău? Îți dai seama că ce ați făcut e ilegal?
Elena, urmându-i, a adăugat din nou:
– Ce prostii! Nu suntem străini. Și oricum, tu acum ești căsătorită, locuiești aici.
– Apartamentul ăla e PROPRIETATEA MEA! – a rostit răspicat Mirela. –
– Eu am luat credit, eu am făcut renovarea, eu am băgat toți banii… – vocea Mirelei era fermă, rece.
Andrei și-a coborât privirea, iar Elena părea că vrea să mai spună ceva, dar Mirela a ridicat palma scurt:
– Vă rog, fără explicații. Nu mai suntem la nivelul „a fost o greșeală”. A fost o trădare. Și are consecințe.
A tăcut pentru o clipă, apoi a scos din geantă o mapă:
– Actele. Azi am fost la notar. Am scos certificatul de proprietate și am inițiat procedura de separare a bunurilor. Dacă vreți bani pentru chirie – închiriați-vă propriul apartament, nu al meu!
Andrei a făcut un pas spre ea:
– Mirela, te rog… putem rezolva asta. Nu am vrut să te rănesc…
– Prea târziu. – l-a întrerupt ea, cu o privire rece. – Ai avut de ales. Și ai ales… mama ta.
S-a întors spre ușă.
– Plec. Stau în apartamentul MEU. Și voi – gândiți-vă bine ce înseamnă cuvântul „familie”. Pentru că pentru mine nu mai are același sens.
Ușa s-a trântit în urma ei. În casă a rămas tăcerea. Și mirosul dulceag al plăcintelor care acum păreau amare.
Ușa s-a trântit în urma ei. Mirela coborî treptele tremurând. Încă îi era greu să creadă ce făcuseră. „Măcar să fi spus un cuvânt…”, își spunea în gând.
Ajunsă în fața blocului, scoase telefonul și formă un număr.
– Bună ziua, domnule Neagu. Da, sunt Mirela Vornicu. Da, confirm. Puteți merge mai departe cu evacuarea.
La celălalt capăt se auzi un scurt „Înțeles”. A închis telefonul și a zâmbit pentru prima dată în acea zi.
Pentru că apartamentul era pe numele ei, iar închirierea fusese făcută fără mandat sau contract legal, a putut acționa rapid. Avocatul ei aranjase deja totul. Dar ceea ce urma… avea să fie și mai dulce.
Două zile mai târziu, Elena și Andrei au venit la apartament ca să mai aducă „niște lucruri” pentru chiriașă. Când au deschis ușa, au rămas împietriți.
Pe pereți atârnau alte perdele. Canapeaua era schimbată. Iar în bucătărie, la masă, stătea… Mirela, sorbind calm dintr-o cană de ceai.
– Poftă bună, – a spus ea zâmbind. – A, și să știți: noul meu avocat e fostul dumneavoastră chiriaș. V-a dat în judecată pentru fraudă și înșelăciune. Se pare că și el a fost păcălit.
Elena a început să se bâlbâie:
– Cum adică… judecată?
– Exact așa. – Mirela s-a ridicat. – Și pentru că tot veni vorba, Andrei… divorțul e deja depus. Iar în câteva luni… tu și mama ta veți fi liberi să trăiți împreună. În chirie. Dacă vă mai ia cineva.
Și-a luat geanta, a trecut pe lângă ei fără să se uite înapoi și a închis ușa cu cheia. Acasă. La ea.