— „Apartamentul ăsta trebuie să fie legal al nostru! Ai înțeles, neisprăvitule? Numai al nostru! Și doar atunci o să poți să-i impui condițiile tale soției tale încăpățânate. Și s-o ții în frâu!” striga soacra.
Cu câteva minute mai devreme…
— „Vai, ce frig e! Vine iarna,” zise Polina cu un fior.
Ar fi trebuit să-și ia geaca, dar din obișnuință a ieșit pe balcon în hainele de casă. A întins rapid rufele scoase din mașina de spălat și s-a întors înăuntru.
Dar când a deschis ușa balconului spre cameră, Polina a auzit vocea soțului ei, care ar fi trebuit să fie la serviciu, în birou.
De altfel, și ea ajunsese acasă din întâmplare azi. Lenka o sunase chiar când Polina ieșea din casă și îi spusese că la biroul lor se făcea o dezinsecție împotriva gândacilor.
— „În sfârșit, au reușit să-l convingă pe șef. Altfel, creaturile alea ne-ar fi evacuat curând. Așa că toți avem zi liberă. Stai acasă, prieteno!”
Și Polina s-a bucurat să rămână acasă. Se adunase mult de făcut și în weekend nu apucase mare lucru. Voia să-și petreacă ziua liberă cu folos pentru suflet și trup, nu doar cu curățenie, spălat și gătit.
Polina s-a mirat că și soțul ei, care pleca mereu înaintea ei, se întorsese acasă.
„Oare toată lumea are treabă cu gândacii azi?” zâmbi ea în sinea ei.
— „Cum îți imaginezi asta, mamă? Polina nu-i chiar o proastă să accepte!” spuse Arkady cu glas tare.
„Hmm, ce discută soțul meu cu mama lui? Curios! Hai să trag cu urechea,” gândi Polina și decise să nu iasă de pe balcon, ci doar să închidă ușa și să o țină cu mâna.
— „Nu, ideea în sine nu-i rea!” continuă soțul. — „Și chiar sunt de acord s-o punem în aplicare. Dacă ne iese, va fi minunat!”
Își scoase geaca, o agățase în cuier și merse în bucătărie. Polina îl urmărea din spatele ușii întredeschise, ascunsă de perdelele care acum o camuflau perfect.
Arkady se îndreptă spre bucătărie, iar Polina își dădu seama că nu mai aude clar.
„Mă duc și mă apropii tiptil de bucătărie. Va sta mult acolo. I s-a făcut foame,” gândi ea.
Și exact așa a făcut. Ca un șoricel, ieși de pe balcon, având grijă să nu facă zgomot, închise ușa și se furișă spre bucătărie.
Norocul ei a fost că soțul pusese telefonul pe difuzor. Pentru că avea mâinile ocupate cu ceva foarte important.
Arkady puse apa la fiert, scoase cârnați și brânză din frigider. Le tăie în bucăți mari și le puse pe felii de pâine unse gros cu maioneză.
— „Arkasha, mă auzi? Ce tot faci acolo? Trebuie să rezolvăm problema asta cât mai repede, iar tu te fofilezi,” se plângea vocea soacrei din telefon.
— „Da, mamă, te ascult. Doar m-am apucat să ciugulesc ceva.”
— „Doamne, vorbesc cu el de lucruri importante cât nu-i nevastă-sa acasă, și el iar mănâncă! Cât o să mai țină așa? Ai găsit deja cumpărători pentru apartamentul Polinei?”
— „Da, i-am găsit. Tranzacția e peste o săptămână. Cumpărătorii ne-au rugat să așteptăm, au avut probleme cu banii,” spuse Arkady fără nicio reținere.
— „Perfect. Vinzi apartamentul Polinei, e primul pas. Apoi găsești cumpărători și pentru ăsta, și de acolo nu mai e mult până luăm unul nou. Și tu tot n-ai găsit cum s-o convingi pe nevastă-ta s-o facă după cum vrem noi,” îl certa mama lui, Lidia Iosifovna.
— „Mai am timp, despre ce vorbești! Trebuie să vindem ambele apartamente și apoi să cumpărăm unul mare, așa cum am stabilit cu Polina. Nu se face într-o săptămână. Avem timp. Te-ai agitat prea devreme, mamă,” răspunse Arkady, înfulecând cu poftă.
— „Dar e un proces delicat, aproape un joc politic, pe care trebuie să-l începi de azi. Treptat s-o duci pe Polina spre ce vrei tu. S-o convingi, s-o manipulezi cu argumente și dovezi că doar soluția ta e corectă. N-o să accepte ce-am planificat dacă îi spui direct!” continuă soacra indignată.
— „Crezi că n-o să fie de acord? De ce? Suntem familie, și apartamentul tot în familie rămâne,” zise Arkady uimit.
— „Pentru că doar tu ești atât de naiv. Restul sunt șmecheri și cu interese. Și, apropo, Polina ta nu e nici pe departe așa prostuță și naivă cum ne lasă ea să credem. Cunosc eu oamenii!”
„Ei bine, mama-soacră, ai perfectă dreptate în privința asta. Nu sunt nici prostuță, nici naivă. Și acum o să încerc să înțeleg ce fel de combinație ați pus la cale,” gândi Polina.
Ea și Arkady erau căsătoriți de zece ani. Aveau o fetiță de nouă. Polina moștenise de la părinți un apartament mic cu două camere, în care locuiseră primii doi ani de căsnicie, până când își cumpăraseră apartamentul cu trei camere, făcând credite. Polina închiriase apartamentul moștenit. Banii din chirie mergeau la plata ratelor.
Apoi fetița începuse să crească. Apartamentul mic aducea mai multe bătăi de cap decât venituri—reparații după chiriași neglijenți, mobilă stricată, electrocasnice defecte. Soții hotărâseră că e timpul să se extindă. Și Arkady tot îi spunea Polinei că ar trebui un al doilea copil.
— „De ce să crească Ritochka noastră singură? Fără soră, fără frate. Mă doare sufletul. Eu am crescut într-o familie cu trei frați. Și tu n-ai fost singură. De ce s-o lipsim pe fetiță de bucuria asta? Va avea sprijin pe viață.”
Și Polina își dorea asta. Dar mereu gândea, ezita. Iar acum, după ce se hotărâseră să vândă ambele apartamente ca să cumpere unul mare, ea visa deja la un băiețel.
— „Ce-a mai născocit soacra mea cea șmecheră?” șopti Polina.
— „O să încerc s-o conving,” răspunse Arkady cu încredere mamei lui. — „Dar chiar dacă se împotrivește, nu cred că va fi ceva groaznic.”
— „Cum adică să nu fie groaznic? Chiar nu înțelegi unde poate duce asta? Polina o să te părăsească într-o bună zi și o să ia două treimi din noul apartament. Pentru că în el vor fi bani din vânzarea apartamentului moștenit.”
— „De ce crezi că o să mă părăsească?” întrebă Arkady, oprindu-se chiar din mestecat.
Lăsă deoparte al treilea sandwich și privi telefonul cu supărare.
— „Pentru că! Faptele, dragul meu fiu! În primul rând, ești un naiv și un nepriceput, ușor de manipulat. Da, da, nu mă contrazice!” continuă ea când auzi mormăitul nemulțumit al fiului. — „În al doilea rând, ea mi-a spus odată că mariajul vostru are fisuri. De ce crezi că Polina nu ți-a mai făcut al doilea copil? Hm? Te-ai gândit vreodată la asta? Ritochka are deja nouă ani și nici vorbă de alt copil,” argumentă soacra.
„Când i-oi fi spus eu așa ceva?” se miră Polina, stând în ambuscadă și clătinând din cap uimită.
— „Crezi că Polina are de gând să mă părăsească?” întrebă Arkady. — „Cred că te înșeli, mamă. Altfel nu ar fi fost de acord cu toate vânzările și cumpărăturile astea. Și am vorbit despre copil. Nu e împotrivă. Suntem încă tineri, avem timp, despre ce vorbești!”
— „Poate să-ți spună orice! Dar faptele spun altceva. Nu te contrazice cu mine! Mama ta știe mai bine ce și cum. Trebuie să faci cum te învăț. Apartamentul nou trebuie să fie pe numele tău și al meu. Ai înțeles? Al tău și al meu. Eu nu te voi trăda niciodată. Sunt mama ta. Dar ea… ea s-ar putea să o facă. Oricât ai nega. Eu am trăit mai mult ca tine și știu cum e viața. Femeile sunt viclene. Azi îți spune că te iubește, iar mâine ești divorțat, fără casă și fără viitor.”
— „Aha, deci despre asta e vorba? Nu-ți dau pace apartamentele noastre. Cum adică Arkady și Polina au două, iar Lyovushka niciunul?” șopti Polina. — „Oare visează soacra să-i transfere partea ei fiului mai mic? Hm, ar fi în stare! Ce femeie vicleană! A plănuit totul, a avut grijă de toate. Mă întreb doar ce-o să-mi spună Arkady ca să mă convingă de monstruozitatea asta. Ca să mă facă să accept ce-au pus la cale el cu soacră-mea, ar trebui să-mi pierd mințile!” gândi Polina.
Se hotărî să acționeze ea însăși, preventiv, ca să zicem așa.
Sunându-și soacra seara, Polina îi spulberă toate planurile ambițioase. Complet! Lămuri totul pe loc.
— „Bună seara, Lidia Iosifovna! Ce mai faceți, cum e sănătatea? Totul bine? Mă bucur. Vreau să vă spun că deja vindem apartamentul meu. Am găsit cumpărători, da. Sunteți bucuroasă? Și eu sunt, să știți. Și deja am găsit cumpărători și pentru apartamentul nostru cu trei camere. Vă vine să credeți? Colega mea îl cumpără, i-a plăcut tare mult. Da, așa de repede, nici noi nu ne așteptam!”
— „N-ați căutat deja unul nou?” întrebă soacra, derutată, nepregătită pentru asemenea viteză în familia fiului ei.
— „Cum să nu! Deja am găsit! Am găsit unul care ni se potrivește. Finalizăm achiziția săptămâna asta. Imediat ce cumpărătorii ne transferă banii, semnăm contractul pentru noua locuință.”
— „Serios? Așa repede?” soacra nu-și mai putea ascunde emoțiile și dezamăgirea.
— „Da, vă imaginați ce bine s-au așezat lucrurile!” continuă Polina, veselă. — „Sunteți probabil foarte curioasă pe numele cui va fi înregistrat noul apartament, nu-i așa?”
— „Da, curioasă. Ați discutat cu Arkasha? Ce a zis el?”
— „Nimic. Nu i-am cerut părerea. Singurul lucru pe care i l-am spus a fost că, dacă nu e de acord cu mine, îl dau afară. Până la urmă, mariajul nostru e pe marginea prăpastiei! Știți și dumneavoastră cum stau lucrurile.”
— „Polina, dar ce…?”
— „Stați, n-am terminat,” o întrerupse Polina. — „Vreau să vă fac o surpriză. Apartamentul va fi trecut doar pe numele meu. Pentru că partea mea e cu mult mai mare decât a lui Arkady. Înțelegeți. Apartamentul de la părinți, jumătate din cel cu trei camere. Și știți ceva? A fost de acord. Da!”
— „Cum adică— a fost de acord?” soacra era uluită. — „Arkady?”
— „Da, el! L-am convins că așa e cel mai bine. Avem o fiică, trebuie să ne gândim întâi la ea. Și poate va apărea și un al doilea copil. Și poate soțul pleacă, și noi rămânem pe drumuri. Dar așa—totul e în regulă. Arkady va locui cu noi știind că apartamentul e al meu și stă acolo cât VREAU EU.”
Polina își încheie discursul și închise telefonul bucuroasă, imaginându-și perfect reacția soacrei.
Să trăiască acum cu această veste minunată singură.
Așa e mai bine!