Carina mergea încet pe aleea ce ducea spre poarta cimitirului, simțind cum vântul tomnatic îi zburătăcește șuvițele. Deja făcuse ce face de obicei: curățase mormântul mamei ei, aranjase florile și ștersese praful de pe piatră. Părea că vizita se apropia de sfârșit… dar ceva o făcu să se oprească.
În dreapta, dincolo de niște tufe dese, se zărea un mormânt despre care nu știa nimic. Crucea era înclinată, iarba crescuse haotic, și totul era acoperit de frunze și resturi, ca și cum nimeni nu mai trecuse pe acolo de ani buni.
Carina se apropie. Numele de pe piatră era greu de citit: Ana Petrovna Isaieva Tolmaceva. În partea de jos, se strecurau printre crăpături câteva flori galbene ofilite — probabil ultimele rămase dintr-un buchet adus demult.
Ceva în interiorul ei tresări. Un amestec ciudat de neliniște și milă o cuprinse.
— Cine o fi fost? — șopti Carina, privind atentă inscripția ștearsă. — Și de ce e mormântul în halul ăsta?
Fără să stea prea mult pe gânduri, își scoase mănușile, luă din geantă o sticlă cu apă și o cârpă, și începu să curețe. În timp ce freca stratul gros de murdărie, Carina realiză că era pentru prima oară când îngrijea un mormânt străin. Ceea ce era rutină la mormântul mamei ei, aici căpătase o semnificație stranie, chiar tainică.
Piatra funerară se limpezea încetul cu încetul, iar mormântul părea dintr-odată mai viu.
Când plecă, Carina se întoarse instinctiv. Piatra cenușie, abia vizibilă în amurg, părea că o privește. Era doar o impresie, dar un fior rece îi străbătu spinarea. Nu putea explica de ce simțise nevoia să se oprească acolo, să facă ordine. Dar intuia că nu fusese o întâmplare.
A doua zi dimineață, când s-a trezit și a privit pe geam, Carina A ÎNȚEPENIT… 😲😲😲
A doua zi dimineață, Carina se trezi brusc, ca și cum ceva invizibil o trezise. Soarele abia începuse să răsară, iar lumina difuză colora camera în nuanțe palide de portocaliu. Își frecă ochii și, din obișnuință, trase perdeaua să privească pe fereastră.
În acel moment… îngheță.
La poarta grădinii ei stătea o femeie. Nu părea reală. Avea o rochie veche, din alt timp, cu falduri lungi și murdare de pământ. Părul îi era despletit, acoperindu-i în parte chipul. Dar ceea ce o făcu pe Carina să simtă cum sângele i se retrage din obraji… era privirea.
Femeia o privea direct, fix, de parcă știa exact cine este și ce a făcut.
Carina făcu un pas înapoi. Încerca să respire adânc, să-și spună că e doar o halucinație, poate un vis. Dar când privi din nou… femeia dispăruse.
Toată ziua fu tulburată. Încercă să se concentreze pe muncă, dar imaginea acelei apariții nu îi ieșea din minte. Seara, se hotărî să meargă din nou la cimitir, poate doar acolo va găsi o explicație.
Ajunsă în fața mormântului, inima i se opri pentru o clipă.
Pe piatra funerară, cineva așezase un buchet proaspăt de flori galbene.
Aceleași flori galbene care în ziua precedentă fuseseră uscate și ofilite. Iar lângă ele… o panglică neagră, pe care scria cu litere vechi:
„Mulțumesc.”
Carina căzu în genunchi. În acel moment înțelese că acel gest simplu, aparent întâmplător, nu fusese în zadar. Curățând mormântul, îi oferise pace unui suflete uitate.
Dar totodată… îi deschisese ușa.
Și poate că acea ușă… nu se mai închidea niciodată. 😱😱😱