— Crezi că ne-am putea muta într-una ca asta? Doar ai visat la asta de mult timp, nu? — am întrebat eu, privind fotografiile caselor pe ecranul laptopului.
Tudor pufni și lăsă furculița deoparte:
— Cu salariul tău? Să fim sinceri, Ana, tot bugetul se bazează pe mine. Iar eu nu sunt pregătit deocamdată.
Am înghițit cu greu nodul de dezamăgire. Înainte spunea cu totul altceva.
Când ne-am cunoscut acum trei ani, el admira independența mea, felul în care mă descurcam în viață, în ciuda trecutului meu la orfelinat.
Acum, fiecare discuție despre bani se transforma într-o reamintire a “incompetenței” mele.
— Pot să-mi caut un loc de muncă mai bun, — am sugerat eu.
— Lasă, — mă respinse Tudor. — La service-ul auto totul merge excelent. Noua conducere, deși tăcută, a mărit salariile. Ai răbdare, voi economisi pentru primul avans.
Am închis laptopul încet. Ceva m-a înțepat în interior la menționarea “noii conduceri”.
Unchiul Mihai, care mi-a lăsat moștenire rețeaua de ateliere auto, a pus o singură condiție: nimeni nu trebuie să știe despre noua proprietară timp de minimum trei ani. Nici măcar soțul.
“Verifică, Anișoara, dacă merită să fie cu tine, când nu știe despre capitalul tău”, — mi-a spus înainte să se stingă.
Iar eu verificam. Observam în tăcere cum iubitul meu se transformă într-o persoană pe care nu o mai recunosc.
— Dragule, nu suntem noi o echipă? — am întrebat încet.
— Echipă, echipă, — Tudor s-a apropiat și m-a mângâiat pe cap, ca pe un copil. — Doar că unul e căpitan, iar celălalt e novice. Eu câștig banii, tu… creezi confort.
Ceva în mine s-a crăpat, ca un candelabru de cristal subțire, sfărâmându-se de piatră.
A doua zi, Tudor a invitat niște prieteni. Am gătit cina, am pus masa.
— Ce bine gătește soția ta! — lăudă Sergiu, gustând din pește.
— Este singurul lucru pe care-l face bine, — râse Tudor, făcând cu ochiul prietenului său. — Ei, aproape singurul.
Bărbații au izbucnit în râs. Am strâns șervetul sub masă, simțind cum îmi ard obrajii. Cândva, astfel de glume păreau amuzante, acum răzbătea din ele un dispreț evident…
Am așteptat până când au plecat toți, apoi m-am dus în dormitor. Tudor a venit după mine, surâzând mulțumit de seara reușită.
— A fost o cină excelentă, scumpo, prietenii mei au fost impresionați, spuse el, dezbrăcându-se.
— Și de mine? Am fost și eu impresionantă? am întrebat încet.
— Tu? râse el. Păi, mâncarea a fost bună, casa curată… ce mai vrei?
M-am așezat pe marginea patului, privind spre fereastra care reflecta chipurile noastre în întuneric.
— Știi care e diferența între acum trei ani și prezent, Tudor?
— Avem mai mulți bani? zise el, zâmbind larg.
— Nu. Atunci mă vedeai ca pe un om. Acum mă vezi ca pe o investiție care nu rentează suficient.
Tudor a oftat dramatic.
— Ana, iar începi cu sensibilitățile? Hai să fim realiști. Eu aduc banii în casă, tu ești secretară cu jumătate de normă. E normal să am eu ultimul cuvânt în deciziile financiare.
— Și dacă situația s-ar schimba? am întrebat, studiindu-i expresia.
— Ce să se schimbe? Să devii brusc directoare? râse el.
În acel moment, am luat decizia. Cei trei ani de probă se încheiau săptămâna viitoare, oricum.
A doua zi, am mers la biroul administrativ al rețelei de ateliere auto. Mihaela, contabila-șefă care știa adevărul, m-a întâmpinat cu respect.
— Bună dimineața, doamnă proprietară. Cum pot să vă ajut?
— E timpul să mă prezint oficial echipei, am spus.
Tudor lucra la o mașină când am intrat în atelier împreună cu Mihaela și Alexandru, managerul general. Toți mecanicii s-au oprit din lucru, surprinși de apariția noastră.
— Domnilor, spuse Alexandru cu voce tare, permiteți-mi să v-o prezint oficial pe doamna Ana Constantinescu, proprietara rețelei noastre de ateliere auto. Dânsa a preluat afacerea acum trei ani, dar a dorit să rămână în anonimat până acum.
Am văzut cum fața lui Tudor se transformă de la confuzie la șoc, apoi la neîncredere. Cheia franceză i-a alunecat din mână, căzând cu zgomot pe podea.
— Ați lucrat bine în ultimul an, am spus, adresându-mă tuturor, dar privind direct spre soțul meu. Creșterile salariale vor continua pentru cei care dovedesc respect, profesionalism și spiritul echipei.
După întâlnire, Tudor m-a urmărit până în biroul managerial care acum era al meu. Tremura vizibil când a închis ușa în urma lui.
— De ce nu mi-ai spus? șopti el.
— Pentru că unchiul Mihai mi-a cerut să verific dacă mă iubești pe mine sau potențialul meu financiar, am răspuns simplu. Trei ani, Tudor. Trei ani în care m-ai făcut să mă simt din ce în ce mai mică.
— Dar eu doar glumeam! protestă el. E doar umorul meu!
— Nu, Tudor. Nu e umor când doare. E dispreț.
Am deschis servieta și am scos un dosar.
— Ce-i asta? întrebă el.
— Actele pentru casa pe care o doream. Am cumpărat-o ieri.
Tudor și-a recăpătat rapid încrederea, zâmbind larg.
— Minunat, scumpo! Când ne mutăm?
Am pus dosarul pe birou și l-am împins spre el.
— Tu nu te muți nicăieri. Casa e pe numele meu. La fel cum divorțul pe care l-am depus ieri este inițiat de mine.
Fața lui s-a descompus complet.
— Nu poți să faci asta! După tot ce am construit împreună!
— Ce am construit, Tudor? O relație în care una dintre părți e mereu diminuată? În care contribuția mea nu contează decât dacă are valoare financiară?
Am respirat adânc, simțind pentru prima dată în mult timp că pot să stau dreaptă.
— Poți să-ți păstrezi jobul aici. Ești un mecanic bun. Dar soțul meu nu mai poți fi.
Când Tudor a ieșit din birou, am simțit un amestec ciudat de tristețe și eliberare. Uneori, trebuie să pierzi pentru a câștiga. Și chiar dacă am pierdut iluzia unei căsnicii, am câștigat înapoi respectul pentru mine însămi.
Asta era singura avere care conta cu adevărat.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.