— Nimic nu poate fi rezolvat dintr-o dată, totul trebuie făcut treptat… Să te pregătești, ca să nu pierzi jumătate din tot ce ai agonisit.
Mergeam spre casă, în geantă aveam o cutiuță mică. În interior se aflau un ceas pentru Costin – elegant, scump, pe care îl alesesem cu o emoție deosebită.
Luni întregi am pus deoparte bani din fiecare salariu pentru a-i face un cadou special.
Mâine e ziua de naștere a soțului meu. Patruzeci și doi de ani – nu e o cifră rotundă, dar voiam să transform această zi în ceva memorabil. Suntem împreună de cincisprezece ani.
Îmi amintesc cum ne-am întâlnit la petrecerea unui prieten comun, cum am început să vorbim și am continuat până târziu în noapte, stând în fața scării blocului.
Liftul din blocul nostru a fost întotdeauna capricios. Vechi, din timpurile sovietice, cu pereți de placaj acoperiți de graffiti.
Am apăsat butonul de chemare. Cabina cobora încet, scârțâind de parcă i-ar fi fost greu să-și facă treaba.
În sfârșit, ușile s-au deschis, lumina din interior a clipit. Am intrat și am apăsat pe butonul uzat cu cifra “8”.
Ușile s-au închis, liftul a început să urce încet.
Îmi imaginam cum voi petrece toată ziua de mâine cu soțul meu. Seara se vor aduna prietenii și părinții.
Deodată, liftul s-a zgâlțâit brusc și s-a oprit.
Am apăsat din nou pe opt. Apoi am încercat alte butoane. Fără rezultat.
— Asta îmi mai lipsea! — am murmurat, oftând. — Ce ghinion.
Am apăsat butonul de comunicare cu dispecerul. Din difuzor s-a auzit un șuierat, apoi o voce feminină tânără:
— Dispecerul vă ascultă.
— Am rămas blocată în lift între etajul unu și doi.
— Am anunțat tehnicianul. Așteptați, ajutorul va sosi în curând.
— Dar când anume? — am întrebat, dar am auzit doar tăcere în răspuns. Legătura s-a întrerupt.
Mi-am scos telefonul. Semnalul era slab – o singură linie.
L-am sunat pe Costin, dar nu a răspuns. Probabil era ocupat într-o ședință sau în metrou. De obicei, la ora asta tocmai se întorcea acasă.
Au trecut aproximativ douăzeci de minute. Stăteam pe vine, sprijinită de peretele liftului.
Telefonul era aproape descărcat, așa că am decis să-l închid.
Brusc, am auzit voci în spatele ușii.
Una feminină, sonoră, cu o ușoară răgușeală.
Era Ina – vecina de la etajul doi. Tânără, atrăgătoare, mereu pe tocuri înalte. Ne salutam când ne întâlneam, dar nu eram prietene apropiate. Odată am ajutat-o să-și care pachetele și m-a invitat la ceai, dar relația noastră nu a evoluat mai departe de atât.
— Ai promis! — spunea ea insistent. — Cât mai putem amâna? Nu mai pot suporta!
Vocea bărbătească a răspuns ceva, dar prea încet. N-am înțeles cuvintele, doar intonația – justificativă, ușor iritată.
— Promisiunile tale nu valorează nimic! — a continuat Ina. — Nu mai am putere să ascult asta! Ești un om matur, dar te comporți ca un copil!
Am început involuntar să ascult. Un conflict familial?
În altă situație mi-ar fi fost jenă să trag cu urechea, dar acum, din plictiseală și disperare, am devenit fără voie martora unei conversații străine.
— Ce vrei de la mine, Ina dragă?
Vocea bărbătească a devenit mai puternică, și am încremenit.
Timbrul, intonațiile… Era Costin?
M-am lipit de ușa liftului. Nu se poate.
Costin ar trebui să fie la muncă. Sau acasă. Dar în niciun caz în apartamentul vecinei noastre.
— Vreau să-i spui în sfârșit adevărul, — vocea Inei tremura de indignare. — Trebuie să divorțezi. Cât timp va mai continua asta? Cât timp mai poți să amâni?
— Nimic nu poate fi rezolvat dintr-o dată, înțelege, — acum am recunoscut cu siguranță vocea soțului meu. — Trebuie să mă pregătesc. La divorț voi pierde jumătate din bunuri: apartamentul, mașina, casa de vacanță…
— Dar fiul nostru? Te-ai gândit măcar puțin la el?
Lumea din jurul meu s-a clătinat, de parcă mi-aș fi pierdut echilibrul. Fiul? Despre ce vorbește ea?…
— Vorbește mai încet, te rog, spuse Costin, și am simțit cum vocea lui coborî. Cineva ar putea să te audă.
— Cine să audă? izbucni Ina. Toți vecinii sunt la muncă. Și ce dacă ar auzi? Poate așa ai avea în sfârșit curajul să-i spui.
— Ți-am explicat de o mie de ori, continuă el cu voce stinsă. Nu pot să-i spun pur și simplu. Vera e… fragilă. Și există aspectele financiare. Trebuie să fac totul corect, să mă consult cu avocatul înainte.
Eu? Fragilă? Stăteam nemișcată, simțind cum inima îmi bubuie în piept atât de tare încât mi-era teamă că s-ar putea auzi până afară. Telefonul. Trebuia să pornesc telefonul, să sun la cineva, la dispecer, la oricine. Dar mâinile îmi tremurau atât de tare încât abia am reușit să-l țin.
— Anton împlinește patru ani luna viitoare, continuă Ina. Vrei să crească fără tată? Fără să știe cine ești tu cu adevărat?
Anton. Ina are un fiu pe nume Anton? Nu-mi amintesc să o fi văzut vreodată cu un copil. Cum a fost posibil? Trăiam în același bloc, ne intersectam uneori pe scară…
— Știi că te iubesc, te iubesc pe tine și pe Anton mai mult decât orice, spuse Costin. Dar trebuie să fiu atent. Nu vreau să-i provoc durere Verei.
Mincinosule! Am vrut să strig. Cum poți vorbi despre durere când mi-ai ascuns atâtea?
— Ne mai întâlnim la noapte? întrebă Ina, vocea ei schimbându-se brusc, devenind mai moale, mai dulce.
— Da, după ce Vera adoarme. Ca de obicei.
Ca de obicei. Aceste cuvinte m-au lovit ca un pumn în stomac. Deci asta se întâmpla „ca de obicei”. Cât timp? De când?
— Îți voi gătit ceva special, spuse Ina.
— Trebuie să plec acum, o întrerupse Costin. Vera ar trebui să ajungă acasă în curând.
Am auzit pași îndepărtându-se, apoi o ușă închizându-se. Apoi liniște.
Stăteam în liftul întunecat, respirând greu, incapabilă să procesez ce tocmai auzisem. Costinel, bărbatul cu care împărțisem cincisprezece ani din viața mea, avea un alt fiu. O altă familie, practic. Chiar sub nasul meu, la etajul doi.
Telefonul meu porni în sfârșit. Cu degetele tremurânde, am format numărul dispecerului. De data aceasta, un bărbat răspunse:
— Da, suntem pe drum. Au fost mai multe urgențe. Ajungem în douăzeci de minute.
— Vă rog, veniți mai repede, am reușit să spun cu o voce care nu părea a mea.
Douăzeci de minute mai târziu, un bărbat în salopetă murdară deschise ușa liftului. Îmi ceru scuze pentru întârziere. L-am privit fără să-l văd cu adevărat. Mintea mea era în altă parte.
Am urcat încet scările până la etajul opt. Nu puteam să mă întorc acasă. Nu încă. Aveam nevoie să gândesc.
Pe palier, m-am sprijinit de balustradă și am deschis geanta. Cutiuța cu ceasul era acolo, exact unde o lăsasem. Mi se părea absurd acum. Cincisprezece ani de viață împreună, și câte luni economisind pentru acest cadou?
Când am deschis ușa apartamentului, Costin stătea pe canapea, uitându-se la televizor. A ridicat privirea și a zâmbit. Același zâmbet pe care i-l știam dintotdeauna.
— Bună, draga mea. Cum a fost ziua ta?
Am închis ușa încet. Mi-am agățat haina în cuier cu mișcări calculate.
— Interesantă, am răspuns, evitând să-l privesc. Foarte… revelatoare.
— S-a întâmplat ceva la muncă? întrebă el, apropiindu-se. Păreai entuziasmată ieri despre acel proiect nou.
Mi-am amintit conversațiile noastre din ultimele săptămâni. Cât de normal părea totul. Cât de sincer părea el. Un actor desăvârșit.
— Nu la muncă, am spus, așezându-mă la masa din bucătărie. Am rămas blocată în lift.
— Oh, liftul ăsta nenorocit! exclamă el. Trebuia să-l repare de ani de zile. Ești bine?
— Mi-au trebuit vreo două ore să ies, am mințit. Nimeni nu răspundea la apeluri.
— Îmi pare rău, spuse el, punând o mână pe umărul meu. Trebuie să fi fost îngrozitor.
M-am retras instinctiv. Nu puteam suporta atingerea lui.
— Am stat blocată la etajul doi.
Degetele lui au înghețat pe umărul meu. Pentru o fracțiune de secundă, am văzut panica în ochii lui. Apoi, masca a revenit.
— La doi? Cred că e un semn că ar trebui să ne mutăm, încercă el să glumească. Mereu ai spus că blocul ăsta e prea vechi.
— Poate că ai dreptate, am spus, privindu-l direct. Poate că e timpul pentru schimbări.
În acea noapte, m-am prefăcut că dorm. La ora 1:30, Costin s-a ridicat ușor din pat, crezând că nu observ. L-am auzit îmbrăcându-se în liniște, apoi ușa de la intrare deschizându-se și închizându-se cu grijă.
Am așteptat zece minute, apoi m-am ridicat și eu. Am luat cutiuța cu ceasul și am coborât la etajul doi. Am stat câteva momente în fața ușii Inei, ascultând. Puteam auzi voci înăbușite, un râs înfundat.
Am pus cutiuța în fața ușii și am atașat un bilet: „Pentru Anton, de la femeia de la etajul opt. Tatăl lui nu va mai avea nevoie de acest ceas.”
A doua zi, când Costin s-a trezit, a găsit o notă pe partea mea de pat: „La mulți ani. Cadoul tău e pe palierul de la etajul doi. Actele de divorț le vei primi de la avocatul meu săptămâna viitoare. Acum poți să nu mai pierzi ‘jumătate din tot ce ai agonisit’.”
Nu l-am mai văzut pe Costin de atunci. Avocatul meu s-a ocupat de toate. Uneori, când trec pe lângă blocul nostru vechi, mă întreb dacă Anton poartă ceasul. Sper că nu. Sper că Ina a avut bunul simț să-l vândă și să folosească banii pentru fiul lor.
Cât despre mine, am învățat o lecție importantă. Uneori, un lift blocat poate fi cel mai bun lucru care ți se întâmplă în viață. Te poate salva de ani de minciuni și te poate conduce spre un nou început.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.