— Vă rog, vă implor. Nu am pe nimeni, iar această casă este tot ce mi-a rămas din trecut, — imploră bătrânul Ioan. — Nu am unde să mă duc. Vă rog, nu mă lăsați fără un acoperiș deasupra capului.
Dar Adrian, bogatul antreprenor, nici nu voia să audă plângerile bietului bătrân.
— Ascultă, moșule, — spuse el cu răceală. — Voi dărâma această ruină în două săptămâni. Tot ce trebuie să faci este să-ți strângi lucrurile și să pleci!
Cu aceste cuvinte, el plecă, lăsând în urmă casa prăfuită, pe jumătate dărâmată.
În aceeași seară, Adrian s-a întors la locul demolării pentru a-și sărbători „victoria”.
— Scăparea de acest bătrân plictisitor s-a dovedit a fi floare la ureche! — exclamă el bucuros, mergând printre grămezile de cărămizi sfărâmate și așchii.
Deodată s-a împiedicat de ceva — era sticla spartă a unei rame foto. S-a aplecat, a ridicat-o și a înmărmurit.
— CE CAUTĂ ASTA AICI?! — strigă el, privind fotografia. Ștergând cu grijă praful, Adrian înțelese: în imagine era chiar el, încă copil.
Cu mâinile tremurânde, Adrian a șters mai bine fotografia. Nu exista nicio îndoială – era el la vârsta de șase ani, zâmbind larg într-o zi de vară, cu părul ciufulit și un dinte lipsă. În colțul drept era scris ceva cu cerneală albastră ștearsă: „Adrian, vara 1988”.
Privirea lui Adrian se ridică încet spre casa pe jumătate dărâmată. Ceva nu avea sens. Cum ajunsese fotografia lui din copilărie în casa acestui bătrân necunoscut?
Se întoarse rapid la mașina sa de lux, mânând cu viteză prin oraș până la hotelul unde îl relocase pe bătrânul Ioan. Când a intrat în holul modest, recepționera i-a aruncat o privire dezaprobatoare.
— Camera 214, a spus ea sec, recunoscându-l ca persoana care plătise pentru cazarea bătrânului.
Adrian a urcat scările două câte două și a bătut la ușă. Un moment de tăcere, apoi pași lenți. Ușa s-a deschis, iar bătrânul Ioan a apărut, arătând și mai fragil în lumina slabă a holului.
— Dumneata? murmură bătrânul surprins. Ai venit să-mi spui că am mai puțin de două săptămâni?
Adrian ridică fotografia: — De unde ai asta?
Bătrânul a privit fotografia, apoi ochii lui obosiți s-au luminat cu o recunoaștere lentă.
— Intră, spuse el simplu.
Camera de hotel era mică, dar Ioan reușise deja să o facă să pară locuită. Pe noptieră era așezată cu grijă o colecție de fotografii vechi. Adrian se apropie, simțind cum inima îi bate cu putere. În una dintre ele era mama lui – tânără, frumoasă, ținând în brațe un bebeluș.
— Cine ești dumneata? întrebă Adrian, vocea trădându-i emoția.
Bătrânul își puse ochelarii și luă fotografia cu mama lui.
— Maria, șopti el. Frumoasa mea fiică.
Adrian se așeză brusc pe marginea patului, simțind cum i se înmoaie picioarele.
— Maria… mama mea… este fiica ta? Dar asta înseamnă…
— Că sunt bunicul tău, completă Ioan încet. Da, Adrian. Sunt tatăl mamei tale.
Tăcerea care a urmat părea să dureze o eternitate. Adrian încerca să proceseze informația. Mama lui îi spusese că bunicii muriseră cu mult înainte de nașterea lui.
— De ce nu te-am întâlnit niciodată? De ce mama mi-a spus că ai murit?
Bătrânul Ioan oftă adânc și se așeză în unicul fotoliu din cameră.
— Este o poveste veche și dureroasă, începu el. Când Maria, mama ta, a cunoscut-o pe Claudiu, tatăl tău, nu am fost de acord cu relația lor. Claudiu venea dintr-o familie bogată și arogantă. Mă temeam că va răni-o pe fiica mea… și am avut dreptate, într-un fel.
Adrian ascultă, uimit de coincidența amară – el, fiul tatălui bogat și arogant, devenise exact la fel.
— Am avut o ceartă teribilă când Maria a anunțat că se căsătorește cu el. Am spus lucruri pe care nu le-am gândit cu adevărat… Claudiu a interzis contactul dintre noi, iar Maria, rănită de cuvintele mele, a acceptat. Când te-ai născut tu, mi-a trimis doar această fotografie.
Ioan arătă spre fotografia pe care Adrian o ținea în mână.
— Am încercat să restabilesc legătura după câțiva ani, dar era prea târziu. Maria mi-a spus că pentru tine este mai bine să crezi că bunicii tăi nu mai sunt. Nu am vrut să-i complic viața și mai mult, așa că am dispărut. Dar am păstrat mereu fotografia ta, ca să îmi amintesc de nepotul pe care nu l-am cunoscut niciodată.
Adrian privi absent pe fereastră, spre zona orașului unde se afla casa pe jumătate demolată. Casa bunicului său. Casa unde crescuse mama lui.
— De ce nu mi-ai spus cine ești când am venit să-ți anunț demolarea?
— M-ai fi crezut? întrebă Ioan cu un zâmbet trist. Un bătrân care pretinde brusc că e bunicul tău când îi ameninți casa? Ai fi crezut că încerc să te manipulez. Și poate așa ar fi fost.
Adrian își aminti de aroganța cu care îl tratase pe bătrân, de lipsa de empatie, de dorința de a face profit cu orice preț. Se simți brusc rușinat și gol pe dinăuntru.
— Ce s-a întâmplat cu mama? întrebă Ioan încet. Nu am mai auzit de ea de mulți ani.
Adrian închise ochii pentru o clipă.
— A murit acum zece ani. Cancer. Tata a murit într-un accident cu doi ani înainte.
Lacrimi silențioase începură să curgă pe obrajii bătrânului.
— Maria mea… nu am știut… nu am avut ocazia să-mi cer iertare.
În acel moment, privind durerea sinceră a bătrânului, Adrian simți ceva schimbându-se în interiorul său. Încăpățânarea și aroganța care îl caracterizaseră toată viața adulta păreau să se topească, lăsând loc unei clarități dureroase.
A doua zi dimineață, Adrian l-a luat pe Ioan și l-a dus înapoi la casa pe jumătate demolată. Bătrânul privea cu tristețe la distrugerea căminului său.
— Îmi pare rău, spuse Adrian simplu.
Apoi făcu un gest spre echipa de constructori care aștepta în apropiere.
— Nu vor mai dărâma casa. O vor reconstrui. Exact așa cum era.
Ioan îl privi neîncrezător.
— De ce ai face asta?
Adrian privi spre locul unde găsise fotografia, printre dărâmături.
— Pentru că unele lucruri merită salvate, nu distruse. Unele legături merită reparate, nu rupte.
În lunile care au urmat, Adrian a petrecut mult timp cu bunicul său, reconstruind nu doar casa, ci și legătura pierdută dintre ei. Ioan i-a povestit despre mama lui, despre copilăria ei, despre momentele care nu fuseseră imortalizate în albumele de familie oficiale.
Casa a fost reconstituită cu grijă, păstrând elementele originale unde a fost posibil. Adrian a renunțat la planurile pentru complexul de apartamente de lux și a transformat terenul din jur într-un mic parc.
Un an mai târziu, în grădina casei renovate, Adrian stătea alături de Ioan pe o bancă, privind spre un stejar bătrân.
— Știi, spuse bătrânul, sub copacul acesta am îngropat o cutie cu amintiri când Maria era mică. Mi-a spus că într-o zi va veni să o dezgroape, dar nu a făcut-o niciodată.
Adrian simți un impuls brusc.
— Hai s-o căutăm.
Au săpat împreună, bunicul și nepotul, până când lopata a lovit ceva solid. O cutie metalică, ruginită de timp, dar încă intactă. Înăuntru au găsit jucării, scrisori, desene și o fotografie înrămată – Maria la șase ani, cu același zâmbet și același dinte lipsă ca Adrian în fotografia lui.
— Semănați atât de mult, șopti Ioan, cu ochii umezi.
Adrian îmbrățișă umerii fragili ai bunicului său.
— Mi-aș fi dorit să o fi cunoscut mai bine.
— O cunoști, Adrian, spuse Ioan, arătând spre inima nepotului său. A trăit mereu aici. Iar acum, în sfârșit, sunt și eu parte din viața ta.
În acea seară, Adrian a adăugat două fotografii noi pe peretele casei: una cu el și Ioan în fața casei renovate, și alta, mai veche, cu trei generații care nu se întâlniseră niciodată în același cadru – un colaj cu Ioan, Maria și Adrian, unit în sfârșit, măcar în fotografie.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.