Elena ridică încet privirea spre el. Nu spuse nimic, dar în ochii ei se citea o siguranță care îl făcu pe sergent să se oprească brusc. În tăcerea aceea tensionată, se auzi doar zumzetul unui neon care pâlpâia neregulat.
— Hai, vorbește, zise Mănescu, sprijinindu-se de birou. Ce crezi, că dacă te uiți așa la mine, o să-mi fie milă?
Elena își întoarse ușor încheieturile, simțind cum metalul rece îi atinge pielea. Zâmbi, abia vizibil.
— Nu vreau mila nimănui, răspunse calm. Doar un pahar cu apă, dacă nu e prea mult.
Replica ei îl irită. Ridică vocea.
— Aici întreabă doar cine are dreptul, nu cine e în cătușe!
Unul dintre polițiști chicoti din spate. Dar râsul lui se stinse repede când telefonul fix de pe birou începu să sune insistent. Sergentul ridică receptorul cu o grimasă.
— Secția centrală, Mănescu la aparat.
Vocea de la celălalt capăt îl făcu să încremenească. Fața i se albi pe loc.
— Cum?… Ce spuneți?… Judecătoarea cine?…
Toți ochii se întoarseră spre Elena. Ea nu se mișcă, doar privi calm scena. Mănescu închise telefonul încet, de parcă i-ar fi fost teamă să nu-l spargă.
— Dez… dezlegați-o imediat, porunci el cu voce scăzută.
Polițistul de lângă el rămase cu cheia în aer.
— Cum adică? E suspectă, n-aveam ordin…
— Fă ce-ți spun, Andrei! E judecătoarea Elena Radu… de la Înalta Curte.
O tăcere grea căzu peste încăpere. Râsetele, glumele, privirile batjocoritoare se topiră ca gheața sub soare. Polițiștii se uitau unii la alții, neștiind cum să reacționeze.
Elena își frecă ușor încheieturile după ce îi scoaseră cătușele.
— Mulțumesc, spuse simplu, ridicându-se în picioare. Aș vrea să știu care e motivul exact pentru care am fost reținută.
Nimeni nu răspunse. În colțul biroului, un tânăr agent încerca să-și ascundă privirea rușinată. Elena îl privi câteva clipe și adăugă, pe un ton blând:
— Nu vă temeți. Nu sunt aici să vă distrug carierele, ci să vă învăț ce înseamnă respectul pentru omul simplu.
Cuvintele ei au tăiat aerul ca o lamă. Până și Mănescu, care se dădea mereu mare, coborî privirea.
— Doamnă judecător… dacă am știut…
— Ați știut destul, îl întrerupse ea. Ați știut că eram om. Și totuși…
În biroul acela care până atunci răsuna de râsete, se lăsă o liniște adâncă. Se auzeau doar pașii ei, siguri, când a trecut pe lângă ei, ieșind pe ușă.
În curtea secției, aerul dimineții era proaspăt. Un ziar aruncat pe jos titra mare: „Reforma Justiției — Schimbări la vârf”. Elena îl privi o clipă și zâmbi amar.
Știa că ziua aceea avea să schimbe mai mult decât imaginea unei secții de poliție. Avea să devină o lecție pentru toți cei care confundau uniforma cu puterea.
Pentru că, dincolo de titluri, funcții sau privilegii, adevărata autoritate se măsoară prin felul în care tratezi oamenii care nu-ți pot oferi nimic în schimb.
Iar în acea zi, o judecătoare le arătase exact ce înseamnă asta.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.