…fratele meu, Mihai.
Mi s-a tăiat respirația. Am făcut un pas înapoi, ca lovit de fulger. Lidia s-a măritat cu fratele meu mai mic.
Am rămas nemișcat, în timp ce în jur oamenii râdeau, dansau și aplaudau. Lidia purta o rochie simplă, dar avea o strălucire pe chip cum nu-i văzusem niciodată. În privirea ei nu mai era nicio urmă de durere, doar liniște și bucurie adevărată.
Mihai o ținea de mână, atent, protector. Îi șoptea ceva la ureche și ea zâmbea ca un copil. Atunci am înțeles că eu nu o făcusem niciodată să zâmbească așa.
Mi s-au umezit ochii. Toate imaginile trecutului au năvălit peste mine — serile în care ea mă aștepta cu mâncarea caldă, bilețelele lăsate pe birou, modul în care mă privea ca și cum aș fi fost tot universul ei. Eu, orbit de ambiție, am aruncat totul pentru o viață de aparențe.
Am încercat să plec fără să mă vadă, dar Mihai m-a zărit. A venit repede spre mine, cu zâmbetul pe buze.
— Frate, ce surpriză! Nu credeam că o să vii!
I-am strâns mâna mecanic. Am vrut să spun ceva, dar nodul din gât m-a oprit.
— Am venit doar să… vă felicit, am bâiguit.
— Mulțumim! Lidia e un înger. M-a învățat că nu trebuie să ai bani ca să fii fericit.
Vorbele lui au fost ca niște cuțite în pieptul meu.
Am privit în jur. Nimeni nu purta haine scumpe, nimeni nu se lăuda cu nimic. Și totuși, toți râdeau, cântau, se îmbrățișau. Fericirea plutea în aer — ceva ce nu mai simțisem de ani de zile.
Lidia s-a apropiat. M-a privit în tăcere câteva secunde.
— Radu, mă bucur că ai venit. Sper că ești bine.
Am vrut să spun „da”, dar vocea mi-a tremurat.
— Îmi pare rău, Lidia… pentru tot.
Ea a zâmbit ușor, fără ură.
— Și mie mi-a părut rău, o vreme. Dar viața are felul ei de a ne arăta ce contează cu adevărat.
Apoi s-a întors spre Mihai, iar privirea ei s-a luminat din nou.
M-am dus la mașină cu pași grei. Mă simțeam mic, gol și rușinat. Am privit în oglinda retrovizoare: doi oameni simpli dansau sub lumini galbene, iar în jurul lor toată lumea aplauda.
Pentru prima dată, am înțeles că nu bogăția aduce fericirea, ci liniștea sufletului.
Am pornit motorul și, pe drum, am oprit la o benzinărie mică. M-am uitat la portofelul plin cu carduri, la ceasul scump, la telefonul de ultimă generație. Nu-mi mai spuneau nimic.
A doua zi, mi-am dat demisia. Am vândut mașina și am închiriat o garsonieră modestă.
Am început să colaborez cu o fundație care ajuta copii din familii sărace. Într-o zi, unul dintre ei, un băiețel de vreo 8 ani, mi-a spus:
— Domnule Radu, de ce sunteți mereu așa liniștit?
Am zâmbit.
— Pentru că am învățat, puiule, că liniștea nu se cumpără cu bani. Se câștigă atunci când încetezi să-i mai disprețuiești pe cei care trăiesc simplu.
În timp ce băiețelul se juca, m-am uitat spre cer. Gândul mi-a zburat din nou la Lidia.
Nu mai simțeam durere, ci recunoștință. Pentru că, fără pierderea ei, n-aș fi știut niciodată cât de bogat poate fi un suflet care n-are nevoie de nimic altceva decât iubire.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.