Vestea s-a răspândit mai repede decât fumul unui incendiu. În doar câteva ore, toți vecinii știau că Tania murise. Unii spuneau că i s-a oprit inima de supărare. Alții, că n-a mai putut duce greutatea singurătății. Nimeni nu știa sigur, dar toți șopteau același lucru: „A murit cu sufletul frânt.”
Soțul ei, Doru, stătea în curte cu privirea pierdută. Nu plângea. Nici măcar nu vorbea. Parcă nu înțelegea ce s-a întâmplat. Doar se uita spre geamul bucătăriei, acolo unde ea obișnuia să-i zâmbească dimineața, cu șorțul plin de făină și cafeaua aburindă în mână.
Când preotul a venit să o pregătească, a găsit în buzunarul halatului ei o hârtie mototolită. Pe ea scria doar atât: „Să nu uiți niciodată cine ți-a pus suflet în mâncare.” Doru a citit rândurile de zeci de ori, dar nu a putut înțelege de ce i se părea că hârtia aceea arde mai tare decât o flacără adevărată.
La înmormântare, oamenii au venit în tăcere. Nici nu erau mulți. Cei mai mulți o uitaseră de ani buni, de când Doru o scosese din lume, de rușine că era „bătrână și de la țară”. Așezată în sicriu, Tania părea mai frumoasă ca oricând. Chipul ei avea o liniște pe care n-o mai avusese de multă vreme. O liniște care îl zdrobea pe Doru dinăuntru.
După ce s-au dus toți, el a rămas singur, lângă mormânt. Seara se lăsa peste sat, iar vântul mișca florile de pe cruce. „Tania…”, a spus el, pentru prima dată cu voce tremurată. „Am fost un prost. N-am știut cât te iubesc până n-ai mai fost.”
S-a întors acasă, iar liniștea din bucătărie l-a lovit ca o palmă. Farfuriile erau la locul lor, ștergarul atârna cum îl lăsase ea, iar pe masă, un borcan cu compot de vișine. Lângă el, un bilețel scris cu litere tremurate: „Pentru când o să-ți fie dor.”
A deschis borcanul, a gustat o lingură și a izbucnit în plâns. Gustul era același ca în verile lor tinere, când mergeau împreună la cules de vișine și râdeau ca niște copii. Atunci și-a dat seama că nu mai era nimic de făcut. Că tot ce pierduse nu se mai întoarce.
Zilele au trecut, dar Doru nu mai era același. A început să se ducă în fiecare dimineață la cimitir, cu o cană de cafea aburindă și o floare. Stătea acolo ore întregi, vorbind cu ea ca și cum ar fi fost încă în viață. Oamenii îl vedeau și spuneau: „Săracul, a înnebunit.” Dar el știa că nu era nebunie. Era iubirea aceea pe care n-o văzuse la timp.
Într-o zi, o femeie din sat, vecina de peste drum, i-a adus o turtă caldă. „Mănâncă, Doru, că Tania n-ar fi vrut să te vadă așa.” El a zâmbit pentru prima dată după mult timp. A mușcat din turtă și a simțit un gust familiar, ca și cum viața îi șoptea că încă mai are pentru ce trăi.
De atunci, în fiecare duminică, Doru a început să gătească pentru oamenii din sat. Fără să ceară nimic. „Pentru Tania”, spunea el mereu. Pe ușa bucătăriei și-a pus o plăcuță mică din lemn, pe care a scris cu mâna lui: „Dragostea adevărată nu moare. Doar se transformă în bunătate.”
Și așa, femeia „din bucătărie” a rămas vie în fiecare farfurie de mâncare caldă, în fiecare zâmbet oferit, în fiecare om care pleca sătul și cu sufletul mai ușor.
Iar Doru, deși trăia singur, nu s-a mai simțit niciodată cu adevărat singur. Pentru că, în fiecare dimineață, când punea cafeaua pe foc, simțea că ea e acolo. În mirosul dulce de compot, în lumina blândă care intra pe geam și, mai ales, în liniștea care nu-l mai apăsa, ci îl mângâia.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.